Apollinarianismul a fost o erezie a secolului al patrulea care purta numele iniţiatorului ei, Apollinaris (sau Apollinarius) cel Tânăr. Apollinaris s-a născut undeva între anul 300 şi 315 şi a murit la scurtă vreme înainte de 392. Aparent el şi-a trăit întreaga viaţă în Laodicea, care se află în sud-vestul Antiohiei. El era un om de o abilitate neobişnuită şi sfinţenie graţioasă încât şi cei mai fideli oponenţi ai său au plătit tribut faţă de caracterul său veritabil. În tinereţe a devenit un cititor în biserica din Laodicea sub Episcopul Theodotus şi în cca. 332 a fost excomunicat pentru că lua parte la o funcţie păgână. În 346 el a fost excomunicat a doua oară de Episcopul Arian George. Totuşi, congregaţia Nicenă din Laodicea l-a selectat ca episcop undeva în jurul lui 361.Evidenţa ar sugera că Apollinaris a pus mai mult timp în învăţare şi scriere în apropierea Antiohiei mai degrabă decât în administraţia ecleziastică. În calitate de învăţător adorat el a fost prietenul lui Athanasius, consultant prin corespondenţă al lui Basil cel Mare, şi s-a numărat printre elevii săi şi Jerome în 373 sau 374.
Apollinarianismul se pare că a apărut treptat ca o ramură independentă a Creştinismului în timp ce oponenţii săi au reuşit în a-l condamna. Un sinod de la Alexandria din 362 a condamnat învăţătura dar nu şi pe învăţător. Basil cel Mare l-a determinat pe Papa Damasus I către cenzurarea acesteia în cca. 376, şi în 377 Apollinaris şi Apollinarianismul au fost împreună condamnate de un sinod roman. Conciliul general de la Constantinopole din 381 l-a anatemizat pe Apollinaris şi doctrina sa. Împăratul Theodosius I a emis atunci o serie de decrete contra Apollinarianismului în 383, 384 şi 388. Dar bătrânul eretic a continuat aparent să scrie cu seninătate şi să înveţe în Antiohia şi Laodicea, urmându-şi pasiunea sa de şcolar după adevăr cu o încredere sinceră ca de sfânt în propria sa dreptate.
Apollinarianismul a devenit o schismă definită prin 373, când Împăratul Valens a deportat anumiţi episcopi egipteni în Diocezareea. Apollinaris i-a abordat cu saluturi şi o invitaţie de a intra în comuniunea lui. Aceştia la rândul lor au respins uverturile lui. Prin 375 Vitalis, un ucenic al lui Apollinaris, a fondat o congregaţie în Antiohia. Vitalis a fost consacrat ca episcop de către Apollinaris, care a aranjat şi alegerea prietenului său Timothy în episcopatul din Berytus. Apollinarienii au ţinut cel puţin un sinod în 378, şi există evidenţă că ar fi fost un al doilea sinod Apollinarian după acesta. După moartea lui Apollinaris urmaşii lui s-au împărţit în două partite, Vitalienii şi Polemeanii sau Sinusiaţii. Prin 420 Vitalianii au fost reuniţi cu Biserica Greacă. Puţin mai târziu Sinusiaţii s-au unit în schisma monofizită.
Apollinarianismul a fost vestitorul marilor bătălii Hristologice care au pus pe Antiohia contra Alexandriei, cu Roma ca arbitru, şi în cele din ură a rezultat în schisma Hristologică monofizită permanentă de după Conciliul de la Calcedon din 451.
Diodore de Tars, lider al şcolii Antiohiene din cca. 378 şi până la moartea sa în cca. 392, a exemplificat Hristologia acelei şcoli literaliste a interpretării Bibliei. Pentru a apăra imuabilitatea şi eternitatea Logosului el a vorbit despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Mariei prin natură şi har respectiv. Uniunea lor a fost una morală. Dacă acesta nu era dualismul Hristologic, era primejdios de aproape.
În contrast şcoala Alexandriniană a abordat Hristologia într-o manieră cuvânt-trup. Cuvântul sau Logosul au preluat trupul uman la întrupare, şi Alexandrinienii au fost apţi să nege sau să ignore posesiunea lui Hristos a unui suflet sau a unei minţi umane.
Fără îndoială că aceasta a fost ca o reprezentare a gândirii Alexandriniene contra tendinţei din Antiohia încât Apollinaris a început să înveţe şi să scrie Hristologia şi să meargă spre propria sa extremă.
Deviaţia centrală a Apollinarianismului de la ortodoxia Calcedoniană a început într-o trihotomie platonică. Omul era văzut a fi trup, suflet sensibil, şi suflet raţional. Apollinaris a simţit că dacă cineva eşua să diminueze natura umană a lui Isus într-un anumit fel, trebuia să rezulte un dualism. În plus, dacă învăţa cineva că Hristos era un om complet, atunci Isus avea un suflet uman raţional în care locuia libera voinţă; şi oriunde era voinţa liberă, acolo era şi păcat. Prin urmare a rezultat că Logosul a preluat doar un trup şi sufletul senzitiv îndeaproape legat de el. Logosul sau Cuvântul a luat locul sufletului raţional (sau spiritul sau nous) în umanitatea lui Isus. Astfel cineva poate vorbi despre „singura natură întrupată a Cuvântului lui Dumnezeu”. Această doctrină a fost dezvoltată de Apollinaris în lucrarea sa Demonstraţia Întrupării Divine, care a fost scrisă în 376 ca răspuns la condamnarea papală iniţială.
Apollinaris a fost un scriitor prolific, dar după anatemizarea sa în 381 lucrările lui au fost asiduu căutate şi arse. Astfel Apollinarianismul lasă puţină literatură cu excepţia a ceea ce este citat în lucrările criticilor lui. Principiul general pe care a fost condamnat Apollinarianismul a fost percepţia răsăriteană că „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”. Dacă Logosul nu a asumat sufletul raţional al omului Isus, atunci moartea lui Hristos nu putea să vindece sau să răscumpere sufletele raţionale ale oamenilor. Şi în timp ce biserica s-a luptat cu această percepţie ea a respins Apollinarianismul şi a mers către Definiţia Calcedoniană, care a mustrat şi a corectat atât Antiohia cât şi Alexandria în extremele lor: „Acest acelaşi unul este perfect atât în divinitate cât şi în umanitate; acest acelaşi unul este totodată Dumnezeu şi totodată om, cu un suflet raţional şi un trup”.
V.L Walter
Elwell Evangelical Dictionary
Biografie:
C. E. Raven, Apollinarianism; G. L. Prestige, Fathers and Heretics; B. Altaner, Patrology; P. A. Norris, Manhood and Christ; J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines.