Calatoria mortii
Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc nu inceteaza nici dupa moarte, intre cei vii si cei morti continuand sa existe o comunicare si o solidaritate permanenta. Asa se explica ca in folclorul nostru obiceiurile in legatura cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri in legatura cu momente importante din viata omului, credinte si practici stravechi, anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti, consemnata in cantecele ceremoniale, dar si in bocete, si consacrata prin numeroase acte rituale indatinate (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a trainiciei si soliditatii sistemului de relatii de rudenie din societatea traditionala romaneasca.
In sistemul de credinte si mituri romanesti moartea este vazuta ca o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" il face "din lumea cu dor / in cea fara dor; / din lumea cu mila / in cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi, cuvinte si melodii se putea actiona si in acest moment asupra fortelor binevoitoare sau potrivnice si se putea pregati marea trecere.
In formele de viata traditionala, poporul credea ca moartea este prevestita prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: caderea unei oglinzi sau a icoanei, cantecul cucuvelei, urletul cainilor, gaina care canta cocoseste, caderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile in legatura cu moartea incepeau inca din timpul agoniei. Existau practici menite sa usureze moartea. Ultimele dorinte ale celui care moare trebuie indeplinite intocmai, atat din respect pentru cel mort, cat si de teama urmarilor nefaste pe care le-ar putea avea neindeplinirea lor.
In clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga de inaltimea unui om. Aceasta lumanare se invartea in mai multe spirale si trebuia sa arda pana ce mortul era ingropat.
Indata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anuntata nu numai neamurilor si vecinilor, ci intregii comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se tragea clopotul intr-un anumit fel, in regiunile de munte se suna din bucium, in alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o "corpa" neagra, ori barbatii din familia mortului umblau in semn de doliu cu capul descoperit. Si faptul de a umbla nebarbierit era un semn de doliu. Indata dupa moarte, mortul este scaldat si gatit. Odaia in care se afla mortul era gatita in chip special: se acopereau oglinzile.
In unele regiuni si astazi, altadata peste tot, mortul era mai intai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa, in sicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-si ia ramas-bun de la el. In constiinta traditionala si in exprimarile ei folclorice nu exista totusi, la noi, o teama predominanta de mort si nici o teama de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, in conceptia populara traditionala, intre lumea celor vii si lumea celor morti existau legaturi si ca poporul se temea numai de acei morti care se puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei insemnati cei rai, sinucigasii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii si vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.