Până la jumătatea secolului XIX, bucurestenii îsi îngropau mortii în jurul bisericilor, existând însă si 7-8 cimitire în afara orasului, pentru populatie si pentru săraci.

   Cum Bucurestiul a tinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiintarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale si hotărăsc "Legiuirea pentru înmormântări afară din oras" care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a sfatului Orăsenesc discută concret crearea altor cimitire în afara orasului, unul dintre ele fiind de pe ulita serban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor si Justitiei, învecinată cu o mosie a Mănăstirii Văcăresti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, sfatului Orăsenesc, călugării de la Văcăresti urmându-i exemplul.

  La 26 noiembrie 1852, sfatul Orăsenesc hotărăste începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeste planurile pentru constructia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu si strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu.

  Pictorul Lecca zugrăveste interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult si cele de trebuintă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să functioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oras si din jurul bisericilor afară din oras, comunicând parohiilor "porunca" de interzicere a înmormântărilor în Capitală.

  C.A. Rosetti (1816-1885), initiatorul organizării Cimitirului Bellu si cel ce pusese mult suflet în această lucrare importantă pentru Capitală, este si primul concesionar consemnat în Arhiva Cimitirelor, care în noiembrie 1859 cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena. Urmează scriitorul Cezar Bolliac, care în 1860 îsi înmormântează sotia, Aristita, născută Izvoranu. În aprilie 1861, C.A. Rosetti îsi înmormântează si un băiat, Anton (mentionăm doar două nume mai cunoscute în acei ani). Realitatea este că din 1855 au fost multe înhumări de oameni obisnuiti, ale căror nume s-au pierdut în vreme.

  Din 1862, Cimitirul Bellu trece sub autoritatea Municipalitătii Capitalei. În Monitorul tării Românesti, din aprilie 1860, se anuntă amenajarea si altor cimitire în afara barierelor, pentru comunitătile israelite, catolice, evanghelice, protestante, calvine, armene, musulmane, un cimitir pentru detinuti, si unul al săracilor. se mai deschid cimitire particulare. Din raportul doctorului Iacob Felix, medicul sef al Primăriei Capitalei, de la sfârsitul anului 1877, rezultă că orasul avea atunci 17 cimitire.

  În 1890 capela Cimitirului ruinându-se, Emil Pake Protopopescu, primarul de atunci al Bucurestiului, pune piatra de temelie la noua capelă, care s-a clădit în stilul catedralei din Carlsbad, zugrăvirea fiind opera pictorului Mihail Popp. Mai târziu, capela este repictată de Dimitrie Belisarie si Artur Verona, iar catapeteasma sculptată în lemn de Anghel Dima.

  În urma poruncii guvernului de desfiintare a cimitirelor de pe lângă bisericile bucurestene, familiile înstărite si-au mutat osemintele strămosesti în cimitirul Bellu. sunt mentionate familiile Cantacuzino-Râfoveanu (1863), scarlat Rosetti (1865), Văcărescu ― oseminte din sec. XVI, Florescu, Ghica, Ralet, Filitti, Zefcari, Câmpineanu, Mihăilescu, Barbu slătineanu, aduse de la biserica sf. Ioan cel Mare (ce a existat în locul Casei de Depuneri actuale), de la mănăstirea sărindar (acum Cercul Militar), si de la alte biserici buucrestene. Cimitirul Bellu de la 17 ha câte avea în 1859, la 20 ha în 1960, are în prezent cca 28 ha