Eutyches şi Eutychianismul. Eutyches a fost arhimandritul unei mănăstiri lângă Constantinopol. Timp de 70 de ani (după cum i-a spus papei Leo), a trăit o viaţă monastică, şi timp de 30 de ani a prezidat peste 300 de călugări. A fost un susţinător fidel părerilor şi conducerii lui  Cyril de Alexandria, care  i-a trimis, ca pe o favoare specială, o copie a Faptelor conciliului de la Efes, 431 d Hr. De cine a fost acuzat prima oară este dificil de decis, chiar dacă a fost de către Theodoret în Eranistes, sau de fostul lui prieten, Eusebius de Dorylaeum, sau de Domnus de Antioch, (cf. Hefele, ii. 319; Martin, 75-78); dar este clar că lui Eusebius i se datorează acuzaţiile clare aduse prima dată împotriva lui, la Constantinopol în 448.

 

Flavian, care a l-a înlocuit pe Proclus în 447 ca arhiepiscop, a convocat un sinod în Constantinopol, în 8 Nov. 448, pentru a lua în considerare unele întrebări între metropolitanul din Sardis şi doi dintre episcopii lui susţinători. Eusebius de Dorylaeum a fost present; şi în urma concluziei s-a plâns că Eutyches a defăimat pe sfinţii părinţi şi pe el, un om care nu a fost niciodată suspectat de erezie,” declarându-se pregătit să-l condamne pe Eutyches pentru că era lipsit de sinceritate faţă de credinţa ortodoxă. Flavian a ascultat uimit şi a sugerat ca Eusebius să discute mai întâi în particular cu Eutyches punctele disputei. Eusebius a replicat că deja făcuse aceasta, fără succes, deci implora sinodul să-l someze pe Eutyches înaintea lor, nu numai pentru a-l face să renunţe la vederile sale, ci şi pentru a preveni împrăştierea infecţiei mai departe. Doi reprezentanţi, un preot 352 şi un diacon au fost instruiţi să îi citească plângerea lui Eutyches şi să-l invite să participe la sinod, care s-a întrunit din nou, în 12 Nov. Eusebius a cerut în primul rând expunerea (a)prima scrisoare a lui Cyril către Nestorius, (b) aprobarea acelei scrisori de către Conciliul din Efes, şi (c) scrisoarea lui Cyril către Ioan din Antiohia; în al doilea rând, ca toţi cei prezenţi să-şi exprime acceptul faţă de aceste documente ca fiind adevărate expuneri ale Crezului Nicean. Flavian şi episcopii prezenţi au acceptat aceste propuneri; şi o rezoluţie cu acelaşi efect a fost trimisă celor absenţi, pentru aprobare şi semnătură. Sinodul şi-a declarat credinţele în „Isus Hristos, unicul Fiu preaiubit al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect şi om perfect, cu un suflet raţional şi un trup subzistent, care a existat înainte de vremuri, fără început; al Tatălui în ce priveşte divinitatea, dar în aceste zile din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, născut din Fecioara Maria, în ce priveşte umanitatea; consubstanţial cu Tatăl, atingând divinitatea, şi consubstanţial cu mama, atingând umanitatea.” „Mărturisim că Isus Hristos, după întrupare, a avut două naturi într-o singură esenţă şi o singură persoană; un Hristos, un Fiu, un Domn. Pe oricine afirmă altceva, îl excludem din cler şi din biserică” (Mansi, vi. 679). La cea de-a treia sesiune, din 15 Nov, reprezentanţii au anunţat că Eutyches a refuzat să apară înaintea sinodului, declarând că Eusebius fusese de mult duşmanul lui şi l-a calomniat grosolan, deoarece el (Eutyches) era gata să consimtă şi să subscrie la declaraţiile sfinţilor Părinţi de la Niceea şi Efes. Anumite expresii folosite de ei au fost, în opinia lui, greşeli; în astfel de cazuri se întorcea spre Scriptură, ca spre un ghid mai sigur decât Părinţii. El se închina la o singură natură, a lui Dumnezeu întrupat. Citind dintr-o carte mică pe care a adus-o, Eutyches, conform reprezentanţilor, a protestat împotriva unei declaraţii pe nedrept atribuită lui, că Cuvântul i-a adus trupul din cer, şi şi-a afirmat neputinţa de a găsi în scrierile Părinţilor faptul că Domnul Isus Hristos subzistă două persoane unite într-o singură esenţă; adăugând, că chiar dacă ar găsi o astfel de declaraţie, trebuie să decline acceptarea ei, ca neaflându-se în Sfânta Scriptură. În credinţa lui, Cel care a fost născut din Fecioara Maria a fost foarte Dumnezeu şi foarte om, dar trupul lui nu a avut aceeaşi substanţă ca noi. Eusebius a intervenit „Aceasta este de ajuns pentru a ne da puterea de a lua măsuri împotriva lui Eutyches; dar să lăsăm să fie somat pentru a doua oară”. Au fost trimişi doi preoţi pentru a-i spune lui Eutyches că replicile lui au adus o mare ofensă; că trebuie să vină şi să le explice şi să audă acuzaţiile aduse iniţial împotriva lui. Au luat cu ei o notă ce spunea că dacă refuză şi de această dată să apară, s-ar putea să fie necesar să îl trateze conform legii canonice şi că determinarea lui de a nu părăsi celula era pur şi simplu o sustragere. În timpul absenţei lor, Eusebius a înaintat încă o acuzaţie. Eutyches, afirma el, scrisese şi răspândise între călugări o carte mică a credinţei, pentru care ceruse semnăturile lor. Declaraţia era evident o exagerare, dar era de o importanţă suficientă pentru preoţi şi diaconi pentru a fi trimişi imediat la mănăstirile din vecinătate pentru a pune întrebări. Între timp, Mamas şi Theophilus s-au întors. Au raportat că au întâmpinat multe obstacole. Călugării din jurul uşii mănăstirii afirmaseră că arhimandritul era bolnav; pe unul, Eleusinius îl prezentase ca fiind reprezentantul lui Eutyches; şi i-a asigurat că scrisoarea, pe care o purtau, nu conţinea mesaje secrete sau dure pe care le-au procurat aceştia în final spre audienţă. Acestei scrisori, Eutyches i-a replicat că nimic în afară de moarte nu îl va face să părăsească mănăstirea şi că arhiepiscopul şi sinodul pot face ce doresc. La rândul său,le-a dat o scrisoare; şi la refuzul lor şi-a anunţat intenţia de a o trimite sinodului. Eusebius a izbucnit imediat „Oamenii vinovaţi au întotdeauna o scuză pregătită; trebuie să îl aducem pe Eutyches aici împotriva voinţei lui”. Dar la dorinţa lui Flavian, doi preoţi (Memnon şi Epiphanius) şi un diacon (Germanus) au fost trimişi pentru a face încă un efort. Au luat o scrisoare în care recomandau ca Eutyches să nu forţeze sinodul să aplice cenzura canonică şi să-l someze înaintea lor două zile mai târziu (17 Nov.). Sinodul s-a întrunit în data de 16 Nov. În timpul sesiunii, i-a fost adusă o informaţie lui Flavian că anumiţi călugări şi diaconi, prieteni cu Eutyches, şi Abraham, arhimandritul unei mănăstiri din vecinătate, cereau o audienţă. Au fost admişi imediat. Abraham l-a informat pe arhiepiscop că Eutyches era bolnav şi l-a delegat pe le să vorbească pentru acesta. Replica lui Flavian a fost una părintească şi conciliantă. Regreta boala lui Eutyches, şi în numele celor prezenţi şi-a exprimat voinţa de a aştepta până când acesta se refăcea. „Să-l lăsăm să-şi amintească” a continuat el „că nu vine între străini, ci între oameni care îl vor primi cu afecţiune părintească şi frăţească şi mulţi dintre care fuseseră până acum prietenii lui. I-a îndurerat pe mulţi şi trebuie să se apere. Desigur, dacă putea părăsi locul unde se retrăsese când eroarea lui Nestorius a pus în pericol credinţa, ar putea face la fel când propriul lui ortodoxism este pus sub semnul întrebării. Nu trebuie decât să recunoască şi să anatemizeze eroarea şi trecutul va fi iertat. Cât cu privire la viitor, trebuie să ne asigure că va învăţa conform cu doctrinele Părinţilor”. Arhiepiscopul a încheiat cu cuvinte semnificative: „Voi (călugării) cunoaşteţi zelul acuzatorului lui Eutyches. Focul însuşi i se pare rece în comparaţie cu zelul lui arzând pentru religie. Dumnezeu ştie că l-am rugat fierbinte să înceteze; dar dacă el insista, ce puteam face eu? Crezi că eu am vreo dorinţă să te distrug şi nu să te aduc împreună cu noi? Este fapta duşmanului de a distruge, dar este fapta unui Părinte de a aduna.”  

 

Cea de-a cincia sesiune s-a deschis miercuri 17 Nov. Şi ca rezultat al deliberărilor Eutyches a fost informat că va fi aşteptat pe 22 Nov. Şi că dacă nu apare, va fi privat de funcţiile sale clerice şi de demnitatea monastică. O a şasea sesiune s-a întrunit în 20 Nov. Şi a căzut de acord că Eutyches poate fi însoţit lunea următoare de patru prieteni. Eusebius a spus că atunci când Mamas şi Theophilus îl vizitaseră pe Eutyches, arhimandritul folosise expresii neraportate 353 sinodului, dar care aducea  o lumină mare asupra opiniilor lui. La cererea episcopilor, Theophilus a povestit ce se întâmplase. Eutyches, a spus el, dorise să se certe cu ei şi în prezenţa mai multor călugări pusese aceste întrebări: „Unde în Sfânta Scriptură este vreo menţiune despre cele două naturi? Care dintre Părinţi a declarat că Dumnezeu Cuvântul are două naturi? Mamas a replicat că argumentul tăcerii nu era de ajuns. „Cuvântul omoousioV nu apare în Sfânta Scriptură, îl datorăm definiţiilor Părinţilor. Şi de asemenea le datorăm afirmaţia celor două naturi.” Theophilus a întrebat apoi dacă Eutyches credea că Dumnezeu Cuvântul era „perfect (teleioV) în Hristos” şi „Crezi că omul făcut din carne era de asemenea perfect? (în El)” El a răspuns „Da” la ambele întrebări, la care Theophilus a insistat „Dacă în Hristos era Dumnezeu perfect şi om perfect, atunci aceste (naturi) perfecte formează un Fiu. De ce nu admiţi că Fiul are două naturi?” Eutyches a replicat: „Ferească Dumnezeu să spun că Hristos are două naturi, sau să disput natura lui Dumnezeu. Las sinodul să mă demită sau să facă ce vor. Mă voi ţine puternic de credinţa pe care am primit-o.” Mamas a dovedit adevărul acestui raport, adăugând că ceea ce ducea la discuţie a fost o remarcă a lui Eutyches: „Dumnezeu Cuvântul a devenit carne pentru a restaura natura umană”, şi întrebarea pe care el (Mamas) o pusese: „Prin ce natură este atunci această natură umană ridicată şi restaurată?” Flavian a întrebat natural de ce această conversaţie nu a fost mai înainte raportată: replica a fost un răspuns neconvingător dar complet Oriental: „deoarece am fost trimişi nu să îl luăm la întrebări pe Eutyches despre credinţa lui, ci să-l somăm în faţa sinodului. V-am dat răspunsul lui la ultimul punct. Nimeni nu ne-a întrebat despre primul, deci ne-am păstrat pacea.”

 

Cea de-a şasea şi ultima şi cea mai grea sesiune s-a întrunit în 22 Nov. Eutyches s-a prezentat în sfârşit, însoţit de o multitudine de soldaţi, călugări şi alţii care au refuzat să-l lase să intre până ce nu au fost asiguraţi că va pleca la fel de liber cum a intrat. O scrisoare din partea împăratului (Theodosius II.) a fost prezentată. „Doresc” a spus el „pacea bisericii, şi aderenţă constantă la doctrinele ortodoxe ale Părinţilor la Niceea şi Efes. Şi pentru că ştiu că Florentius, patricianul, este un om recunoscut în credinţă, doresc ca el să fie prezent la sesiunile sinodului care are de-a face cu situaţii de credinţă.”  Sinodul a primit scrisoarea cu strigăte, „Trăiască împăratul! Credinţa lui este mare! Trăiască marele nostru preot pios şi ortodox şi împăratul! (tw arcierei basilei).” Florentius a fost condus la un scaun, acuzatorul (Eusebius) şi acuzatul (Eutyches) şi-au luat locurile şi sesiunea a început cu recitalul tuturor hârtiilor pe tema discutată. Scrisoarea lui Cyril către Ioan din Antiohia a fost citită din nou, în care erau următoarele: ”Îl mărturisim pe Domnul nostru Isus Hristos…consubstanţial cu tatăl, cu privire la divinitate şi consubstanţial cu noi, cu privire la umanitate; deoarece o uniune a celor două naturi a fost făcută; deci mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Şi în acord cu perceperea uniunii fără confuzie (thn thV asugcutou enwsewV ennoian), mărturisim pe Sfânta Fecioară qeotokoV, deoarece Dumnezeu Cuvântul a fost făcut carne şi a devenit om şi a unit cu Sine, prin concepere, templul luat de la ea.” Eusebius a exclamat „Desigur Eutyches nu recunoaşte aceasta; nu a crezut-o niciodată, ci a învăţat exact opusul la toţi cei care veneau la el.” Florentius dorea ca Eutyches să fie întrebat dacă era de acord cu aceste documente sau nu. Eutyches a fost interogat; şi când arhiepiscopul a pus clar întrebarea: „Mărturiseşti că Hristos are două naturi?” Eutyches a răspuns „Nu mi-am permis încă niciodată să disput natura Dumnezeului meu; că El este consubstanţial cu noi, nu am spus niciodată. Admit repede că Sfânta Fecioară este consubstanţială cu noi şi că Dumnezeul nostru s-a născut din carnea ei.” Flavian, Florentius, Basil din Seleucia, şi alţii au forţat „Dacă admiţi că Maria este consubstanţială cu noi, şi că Hristos şi-a luat umanitatea de la ea, natural urmează că El, conform umanităţii Sale, este consubstanţial cu noi.” Eutyches a răspuns: „Nu spun că trupul omului a devenit trupul lui Dumnezeu; dar vorbind de un trup omenesc pentru Dumnezeu, spun că Domnul a devenit carne din Fecioară. Dacă doriţi să adaug că trupul Lui a fost consubstanţial cu al nostru, o voi face; dar nu pot folosi cuvântul consubstanţial pentru a nega că El este Fiul lui Dumnezeu.” Replica lui Flavian a fost corectă „Admiţi deci aceasta din constrângere şi nu pentru că aceasta crezi.” În final, sinodul a dorit ca Eutyches să explice complet şi să pronunţe anatema supra părerilor opuse documentelor care au fost citite. Eutyches a replicat că, dacă sinodul o doreşte, va folosi limbajul (viz. consubstanţial cu noi şi din două naturi) ceea ce era foarte deschis întrebărilor, în opinia lui; „dar” a adăugat el „întru-cât nu găsesc un astfel de limbaj nici în Scriptură, nici în scrierile Părinţilor, trebuie să refuz să pronunţ anatema asupra acelora care nu o acceptă, ca nu cumva, făcând astfel să-i anatemizez pe Părinţi.” Florentius a întrebat; „Recunoşti două naturi în Hristos şi consubstanţialitatea Lui cu noi ?” „Cyril şi Athanasius,” a răspuns Eutyches, „vorbesc despre două naturi înainte de uniune, dar doar de una după uniune.” „Dacă nu recunoşti două naturi după uniune,” a spus Florentius, „vei fi condamnat. Oricine refuză formula „două naturi” şi expresia „două naturi”este neortodox;” la care sinodul a răspuns cu un strigăt „Şi să primeşti aceasta constrâns (aşa cum o face Eutyches) nu înseamnă a crede în ea. Trăiască Împăratul!” Sentinţa a fost pronunţată; „Eutyches, fost preot şi arhimandrit, s-a dovedit a fi afectat de erezia lui Valentinus şi Apollinaris, şi a refuzat –în ciuda avertismentului nostru—să accepte adevărata credinţă. Deci noi, deplângând perversitatea lui, am decretat, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a fost blasfemiat de el, ca să fie exclus din toate funcţiile ecleziastice, din comunitatea noastră şi din întâie3tatea lui în mănăstire” Excomunicarea a fost pronunţată asupra tuturor care se însoţesc şi îi sunt complici şi sentinţa a fost semnată de 354 circa 32 (28?) de episcopi şi 23 de arhimandriţi. Eutyches a părăsit camera conciliului mormăind un apel către Roma.

 

Călugării s-au raliat în jurul lui Eutyches, şi influenţa ministrului Chrysaphius, finul lui, a fost exercitată în numele lui. Eutyches însuşi a scris împăratului şi multor episcopi şi a afişat note despre Constantinopol, protestând împotriva sentinţei lui şi justificându-şi învăţăturile. Cea mai importantă dintre scrisorile lui a fost cea către papa Leo. În ea, îl acuză pe Eusebius că a acţionat la porunca lui Satan şi nu în interesul ortodoxiei, ci cu intenţia de a-l distruge. Repetă că nu poate accede la cerinţele sinodului, recunoaşte două naturi în Hristos şi anatemizează pe toţi cei care se opun acestei doctrine, deoarece Athanasius, Gregory, Julius, şi Felix respinseseră expresia „două naturi”, el însuşi nedorind să adauge la crezul de la Niceea şi Efes, nici să definească prea particular natura lui Dumnezeu Cuvântul. Adaugă că dorise ca sinodul să aducă problema înaintea papei, promiţând să se supună deciziei lui; dar deoarece aceasta nu s-a aprobat, el, fiind în mare pericol, implora acum pe papă să ofere o judecată lipsită de prejudecată şi să-l protejeze. Flavian, pe de altă parte, circula decretul excomunicării. A însărcinat călugării să se supună şi a comunicat-o împăratului, papei şi episcopilor de provincie. Interviurile lui cu împăratul au fost marcate de o mare suspiciune din partea ultimului; şi scrisoarea lui către Leo a fost dejucată de cea a lui Eutyches şi o a doua a fost necesară înainte ca papa să fie satisfăcut. Leo i-a răspuns eventual lui Eutyches în celebra Epistola Dogmatica ad Flavianum.

 

Favoarea curţii a înclinat către Eutyches; şi devreme în 449 împăratul a numit o comisie pentru a examina acuzaţia de falsificare a actelor ultimului sinod de la Constantinopol, proferat de Eutyches împotriva lui Flavian. Nu s-a dovedit nici o astfel de falsificare şi comisia nu a avut de ales decât să confirme sentinţa pronunţată de sinod; dar a fost avansată prin aceasta, ceea ce a provocat o mare suferinţă.

 

Fusese deja somat un conciliu de către împărat pentru a se întâlni la Efes. Eutyches şi Dioscorus, patriarhul Alexandriei o ceruse şi poziţia lor fusese sprijinită de Chrysaphius. Somaţia imperială a fost în numele lui Theodosius II. şi Valentinian III., şi datată Mai 30, 449. Stabilea ca şi cauză a somaţiei îndoielile şi disputele ce se ridicaseră cu privire la credinţă; îl invita pe Dioscorus să se prezinte împreună cu 10 metropolitani şi 10 episcopi la Efes în 1 Aug. Şi extindea invitaţia şi asupra altor episcopi, Theodoret de Cyrus (Kars) fiind scutit, doar dacă nu era somat în special de către conciliu.

 

Sinodul, „Latrocinium,” sau „Robber Synod,” aşa cum posteritatea a fost învăţată să-l numească de către Leo, s-a întrunit prima dată pe 8 Aug. 449. „Flavian a fost prezentat ca fiind un opresor şi Eutyches ca o victimă, şi teribilă a fost ziua când s-a deschis. Adevărata credinţă a primit în Est un şoc, din care nu s-a refăcut niciodată complet de atunci. Biserica a fost martora despărţirii de ea a naţiunilor care nu s-au mai întors niciodată şi poate nu o vor face niciodată.” (Martin). Leo nu a fost prezent decât prin legatele sale care au adus faimosul volum sau scrisoarea doctrinară către Flavian şi scrisori către împărat, către arhimandriţi, conciliu, şi alţii. În scrisoarea sa către Theodosius (13 Iunie, 449), Leo îşi exprimă regretul că „Bătrânul stupid” (Eutyches) nu renunţase la opiniile lui condamnate de către sinodul de la Constantinopol, şi dorea în mod intim ca arhimandritul să fie primit din nou, dacă îşi ţinea promisiunea faţă de papă şi să îndrepte ceea ce era eronat în vederile sale. În scrisoarea către Pulcheria (aceeaşi dată), papa îl consideră pe Eutyches ca fiind căzut în eroarea sa „mai mult prin dorinţa cunoştinţei decât prin slăbiciune”; către arhimandriţii Constantinopolului declară convingerea sa că ei nu împărtăşesc vederile lui Eutyches, şi îi avertizează să-l trateze cu blândeţe în caz că renunţă la eroarea lui; şi sinodului îi citează mărturia Sf. Petru, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mat. xvi. 16) ca întrupare a credinţei în cele două naturi şi susţine că dacă Eutyches ar fi înţeles corect aceste cuvinte, nu s-ar fi abătut de la calea adevărului. În majoritatea, Leo se referă la volum ca şi conţinând adevăratele învăţături ale bisericii.

 

Un sinod stigmatizat ca fiind o „bandă de tâlhari”nu ar fi permis citirea unui document ce-l condamna pe Eutyches, omul pe care se angajaseră să îl achite. A fost prezentat, dar destituit.

 

Lumea creştină a fost ruptă în bucăţi de către aceste proceduri. Egipt, Tracia şi Palestina s-au aliniat cu  Dioscorus şi împăratul; Siria, Pontul, Asia, Roma au protestat împotriva tratamentului lui Flavian şi a achitării lui Eutyches. Dioscorus l-a excomunicat pe Leo, Leo Dioscorus. Theodosius a aplaudat şi a confirmat deciziile sinodului într-un decret care îi denunţa pe Flavian, Eusebius, şi alţii ca Nestorienii, interzicea elevarea urmaşilor lor la rangul episcopal, îi demitea dacă erau deja episcopi şi îi excludea din ţară. Leo i-a scris împăratului Theodosius, bisericii din Constantinopol şi arhimandriţilor anti-Eutychiani. A cerut un conciliu general.

 

Cearta a fost redusă la tăcere brusc de moartea lui Theodosius (Iulie 450). Sub Marcian, ortodoxia a triumfat din nou. „Eutychianismul, ca şi Nestorianismul, a fost cucerit” (Leo). Marcian a fost de acord imediat şi cordial la cererea papei pentru un conciliu. Anatolius a convocat un sinod de astfel de episcopi, arhimandriţi, preoţi, şi diaconi cum erau la Constantinopol, şi în prezenţa legaţilor romani au subscris la volum şi împreună cu întreaga adunare i-au anatemizat pe Eutyches, Nestorius, şi urmaşii lor. Dorinţa lui Leo pentru un conciliu nu mai era atât de urgentă. Pericolul trecuse. Eutychianismul şi Nestorianismul fuseseră anatemizate; propriul lui volum fusese acceptat peste tot; de o mai imediată importanţă, după părerea lui, era întrebarea practică, cât de bine şi repede să penitenţii şi să pedepsească îndărătnicii. 355

 

Războiul în Vest, invazia lui Gaul de către Attila, va preveni pe episcopii din Vest de la a participa la un conciliu în Italia, unde dorea el să fie. Nestorianismul era încă puternic între episcopii din Siria, şi fără îndoială va înclina preferinţele multora, dacă seva ţine un conciliu în Est, aşa cum dorea împăratul. Se temea că oamenii care se vor uni pentru condamnarea Eutychianismului vor găsi mijloace pentru triumfarea Nestorianismului asupra ortodoxiei. Dar ca respect pentru convingerile împăratului, a fost de acord să trimită reprezentanţi la viitorul conciliu, în timp ce susţinea că nici o discuţie nouă nu trebuie permisă chiar dacă Eutyches era eretic sau nu.  Sau dacă Dioscorus judecase corect sau nu, dar acea dezbatere ar trebui să se transforme în cele mai bune mijloace pentru a reconcilia şi a trata cu milă pe acei care  greşiseră. Pentru un motiv similar, a convins-o pe soţia împăratului, Pulcheria, să-l îndepărteze pe Eutyches din vecinătatea Constantinopolului şi să aşeze un abate ortodox în fruntea mănăstirii lui.

 

Cel de-al patrulea mare conciliu al bisericii s-a întâlnit la Chalcedon în 8 octombrie 451. În timpul primei sesiuni, secretarii au citit documentele descriptive ale introducerii lui Eutyches la sinodul din Efes (Latrocinium) şi citirea scrierii lui. La cuvintele care îi atribuiau lui Eutyches declaraţia „Cel de-al treilea mare conciliu (cel din Efes, 431) a interzis direct orice adăugare la Crezul Niceean”, Eusebius de Dorylaeum a exclamat „Nu este adevărat”. O veţi găsi în patru copii” a răspuns Dioscorus. Diogenes de Cyzicus a remis faptul că Eutyches nu a repetat Crezul Niceean aşa cum era acesta pe atunci; Pentru cel de-al doilea conciliu general (Constantinopol, 381) a adăugat cu siguranţă (împotriva Apollinaris şi Macedonius) la cuvintele „S-a întrupat”, cuvintele „prin Duhul Sfânt, din Fecioara Maria”, deşi considera aceasta o explicaţie mai mult de cât o adăugare; dar episcopii egipteni prezenţi au negat (aşa cum făcuse mai înainte Cyril) orice astfel de versiune revizuită a mărturiei niceene şi au salutat cuvintele lui Diogenes cu dezaprobări sonore. Au fost din nou schimbate cuvinte mânioase, când cititorul a continuat: „Eu (Eutyches) anatemizez pe toţi care spun că carnea Domnului nostru Isus Hristos a venit din cer.” „Adevărat” a întrerupt Eusebius, „dar Eutches nu ne-a spus niciodată de unde Hristos şi-a luat umanitatea;” şi Diogenes şi Basil de Seleucia a afirmat că Eutyches, deşi forţat asupra acestui punct la Constantinopol, refuzase să vorbească. Dioscorus a protestat acum şi pentru onoarea sa: „Să  lăsăm ca Eutyches nu numai să fie pedepsit, ci şi ars, dacă are opinii heterodoxe. Doresc numai să prezerv credinţa catolică, nu cea a fiecărui individ”; apoi s-a întors spre Basil pentru că a spus un lucru la Constantinopol şi altul la Efes. „Am făcut astfel”, a spus Basil, „de frica majorităţii. Înaintea unui tribunal de magistraţi aş fi rămas ferm chiar până la martiriu; dar nu am îndrăznit să mă opun (unui tribunal al) Părinţilor (sau episcopilor).”Această pledoarie pentru iertarea fost adoptată de alţii. „Da, toţi am păcătuit (la Efes); toţi implorăm iertarea.”

 

La a patra sesiune (17 octombrie) 18 preoţi anti-Eutychiani şi arhimandriţi, conduşi de Faustus, au fost admişi. Au fost întrebaţi despre o petiţie adresată lui Marcian înaintea deschiderii conciliului, de către Carosus şi de alţi Eutychians, care s-au auto desemnat arhimandriţi. Faustus a replicat că numai doi dintre petiţionari (Carosus şi Dorotheus) erau arhimandriţi, restul erau oameni care trăiau în mucenicii sau erau necunoscuţi. Comisionarii imperiali au poruncit ca Carosus şi ceilalţi să fie somaţi. Au venit 20 şi apoi petiţia a fost citită. Era un apel pasionat către împărat, pentru a preveni o izbucnire a schismei, să cheme un conciliu, iar între timp să interzică excluderea oricărui om din biserica lui, mănăstire sau mucenicie. Într-un al doilea document, Eutychians se scuzau pentru că nu participaseră anterior, deoarece împăratul o interzisese. „Împăratul”, continua „îi asigurase că la conciliu, credul de la Niceea va fi doar stabilit şi că nimic nu va fi întreprins anterior de aceasta.” Susţinea ca condamnarea lui Dioscorus era neconsecventă cu promisiunea împărătească; deci el şi episcopii ar trebui să fie chemaţi din nou la conciliu şi schisma prezentă să fie îndepărtată. Dacă nu, declarau că ei nu vor avea împărtăşirea cu nici un om care se opunea crezului celor 318 Părinţi la Niceea. Pentru a-şi dovedi propria ortodoxie, şi-au adăugat semnăturile la acel crez şi la canonul efesean care îl confirma. Aetius, arhidiacon de Constantinopol, le-a reamintit acestor petiţionari că disciplina bisericească cerea  acceptul călugărilor de instrucţiuni din partea episcopilor în ceea ce priveşte credinţa. În numele conciliului cerea „Sunteţi de acord cu decizia lor sau nu?” „Mă supun crezului de la Nioceea” a spus Carosus; „Condamnaţi-mă şi trimiteţi-mă în exil…Dacă Eutyches nu crede ceea ce biserica catolică crede, să fie anatema.” Apelul lui Faustus şi a altor arhimandriţi anti-Eutychieni către împărat s-a poruncit să fie citit. Arhimandritul Eutician Dorotheus a afirmat imediat ortodoxia lui Eutyches. Comisionarii au replicat „Eutyches învaţă că trupul salvatorului nu este „de aceeaşi substanţă cu a noastră. Ce spuneţi la aceasta?” Dorotheus a evitat un răspuns direct, citând limbajului crezului Constantinopolitan în această formă „Întrupat din fecioară şi făcu om” şi interpretându-l într-un sens anti-Nestorian; dar a refuzat să ateste limbajul folosit asupra acestui punct de către Leo în volumul său. Comisionarii erau acum pe punctul de a trece judecata, când Eutychians au afirmat că împăratul le-a promis o oportunitate de dezbatere corectă cu oponenţii lor, în prezenţa lui. A fost necesar să se descopere adevărul despre aceasta şi adunarea din 17  octombrie. A luat sfârşit. Pe 20 octombrie. Conciliul s-a întrunit din nou. Alexander, preotul şi periodeutes („vizitator”, vezi Suicer, Theosaur. i. n.), care fusese delegat să-l vadă pe împărat, a informat conciliul că el şi decurionul John  fuseseră trimişi de către împărat la călugări cu un mesaj că dacă el (împăratul) se considera capabil 356 să decidă punctul disputei, nu ar fi convocat un conciliu. „vă însărcinez” a continuat împăratul, „să participaţi la conciliu şi să învăţaţi de la ei ceea ce încă nu ştiţi. Deoarece ceea ce hotărăşte sfântul conciliu general, eu urmez, mă odihnesc în aceasta şi aceasta cred.” Cuvintele împăratului au fost întâmpinat cu aclamaţii sonore. Eutychians au primit 30 de zile pentru a lua aceasta în considerare, după care, dacă rămân în contumacie, vor fi privaţi de rangurile bisericeşti şi funcţii. Din corespondenţa lui Leo (Epp. 136, 141, 142) se pare că Carosus şi Dorotheus au persistat în opiniile lor şi au fost eliminaţi de către Marcian din mănăstirea lor. La 22 Oct., în cea de-a 5-a sesiune, memorabila „definiţie a credinţei asupra căreia s-a căzut de acord la conciliul de la  Chalcedon” a fost citită şi primită cu strigătul unanim „Aceasta este credinţa Părinţilor; aceasta este credinţa Apostolilor. Toţi suntem de acord cu ea. Toţi gândim astfel.” A fost semnată de către metropolitan şi de către comisionarii imperiali. După ce s-a declarat caracterul adecvat al crezului înţelept şi salvator” de la Niceea şi Constantinopol, întru-cât acel crez învăţa „complet doctrina perfectă cu privire la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi explica pe deplin întruparea Domnului celor care o primeau cu credinţă”, admitea că unii „îndrăznesc să corupă misterul întrupării Domnului, alţii (i.e. Eutychians) aduc confuzie şi amestec (sugcusin kai krasin), şi absurd îşi imaginează natura cărnii şi a divinităţii ca fiind una şi învaţă monstruoasa doctrină că natura divină a Unicului născut a fost un amestec capabil de suferinţă . . . Deci, prezentul mare, sfânt şi oecumenical conciliu . . . a adăugat pentru confirmarea doctrinelor ortodoxe, scrisoarea lui Leo scrisă către Flavian pentru îndepărtarea opiniilor rele (kakonoia) a lui Eutyches. Deoarece se adresează celor care încearcă să sfâşie misterul Întrupării într-o dualitate de Fii; respinge din sfânta congregaţie pe cei care îndrăznesc să spună că divinitatea Singurului născut este capabilă de suferinţă; este opus celor care-şi imaginează un amestec sau confuzie a celor două naturi ale lui Hristos ; alungă pe cei care spun că forma unui slujitor care a fost luată de către El de la noi, are o substanţă cerească sau de alt fel; şi îi condamnă pe cei ce vorbesc despre două naturi ale Domnului, înainte de uniune şi simulează una după uniune…noi” a fost concluzia, „urmând pe Sfinţii Părinţi, toţi cu o singură voinţă, învăţăm oamenii să mărturisească pe Unul şi acelaşi Fiu, un Domn Isus Hristos; acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate: Dumnezeu adevărat şi om adevărat; cu suflet şi trup; consubstanţial  cu tatăl, în ce priveşte divinitatea şi consubstanţial cu noi în ce priveşte umanitatea; în toate fără păcat; care a fost înainte de vreme născut de Tatăl în ce priveşte divinitatea şi în zilele din urmă, pentru noi şi pentru salvarea noastră, născut din Maria, maica fecioară a lui Dumnezeu, în ce priveşte umanitatea unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi, inconfundabile, care nu se schimbă, indivizibil, inseparabil (en ono fusesin asugcutwV, atreptwV, adiairetwV, acwristwV gnwrizomenon), diferenţa naturilor nefiind îndepărtată de uniune, ci mai degrabă, este prezervată proprietatea fiecărei naturi şi simultan într-o persoană şi o esenţă, neîmpărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu şi Unic născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos, aşa cum profeţii de la început au declarat cu privire la El şi aşa cum Însuşi Domnul Isus Hristos ne-a învăţat şi crezul Sfinţilor Părinţi ne-a adus.” „Scrierea, compunerea, născocirea sau învăţarea oricărui alt crez” a fost declarată ilegală, cu pedepse: „episcopii şi clericii trebuiau demişi, călugării şi profanii, anatemizaţi.”  

 

La 25 octombrie Marcian, însoţit de Pulcheria şi de curte, a deschis şi a închis a şasea sesiune. În adresarea sa, el a explicat că a apărut în persoană, aşa cum făcuse Constantin, înaintea lui, nu să impună veneraţie sau să silească pe unii, ci să întărească şi să confirme credinţa: eforturile lui şi rugăciunile au fost de asemenea către un scop, ca toţi să fie unul în adevărata doctrină, să aibă aceeaşi religie şi să onoreze credinţa catolică. Arhidiaconul Aetius a recitat în prezenţa lui mărturia de credinţă aprobată de sesiunea anterioară şi când împăratul a întrebat dacă ea exprima opinia tuturor, s-au ridicat strigăte din toate părţile, „Aceasta este credinţa noastră! Suntem unanimi şi am semnat unanim! Suntem toţi ortodocşi! Aceasta este credinţa Părinţilor; aceasta este credinţa Apostolilor; aceasta este credinţa ortodocşilor; această credinţă a salvat lumea! Trăiască Marcian, noul Constantin, noul Pavel, noul David! Trăiască Pulcheria, noua Elenă!”

 

Edicte imperiale au urmat rapid închieierea conciliului (1 noiembrie). Unul, datat 13 martie 452, a fost special împotriva Eutychians. Ei persistaseră în răspândirea „prostiei” lor, în ciuda conciliului şi a împăratului. Marcian i-a avertizat că contumacia lor va fi aspru pedepsită; şi la 28 Iulie, Eutychians şi Apollinarians au fost privaţi de preoţii lor şi li s-a interzis să se întrunească sau să stea împreună în mănăstiri; trebuiau consideraţi incapabili de a moşteni prin testament sau să împartă proprietăţi la cei ce simpatizau cu ei; şi trebuiau recunoscuţi ca fiind nepotriviţi pentru serviciul militar. Preoţii Eutychian care s-au retras din posturile lor în biserică şi călugării din mănăstirea lui Eutiches au fost exilaţi de pe teritoriul roman. Scrierile lor trebuiau arse şi cel care compunea sau răspândea astfel de lucrări trebuia pedepsit cu confiscarea bunurilor şi cu exilul. Dioscorus şi Eutyches au fost exilaţi, dar cel din urmă a murit probabil înainte ca sentinţa să fie pusă în aplicare.  

 

„Cu nici unul dintre cei care au fost autorii ereziilor între creştini nu a fost prima lor intenţie blasfemia; nici nu au căzut de la adevăr din dorinţa de a dezonora divinitatea, ci mai degrabă dintr-o idee pe care fiecare o întreţinea, că el trebuie să îmbunătăţească pe predecesorii lui susţinând astfel şi astfel de doctrine.” Aceste cuvinte ale istoricului de biserică Evagrius (i. 11) urmează bilanţul lui asupra celui de-al doilea (i.e. the Robber) sinod de la Efes, care l-a restaurat pe Eutyches. Ei exprimă 357 credinţa unei minţi pregătite juridic, cu mai puţin de 100 de ani după evenimentele în discuţie şi sunt reproduse în substanţă de către „înţeleptul” Hooker (Eccl. Pol. v. c. 52). Cyril „dăduse un exemplu cu trupul şi sufletul unui om nu mai mult decât pentru a aplica prin exemplu împotriva lui Nestorius, că vizibilul şi invizibilul, substanţa muritoare şi cea nemuritoare, pot fi unite într-o persoană”. Eutyches şi urmaşii lui au luat acele cuvinte ale lui Cyril „ca şi când fusese tendinţa lui să înveţe, că aşa cum şi în noi, trupul şi sufletul, la fel în Hristos, Dumnezeu şi omul nu fac decât o natură… a devenit nesănătos (în credinţă) negând diferenţa care încă a continuat între una şi cealaltă natură.” A fost „o reverenţă reală, deşi stranie” care l-a condus, în primul rând, să-şi lărgească opiniile. „Mintea lui îngustă, înţepenită de izolare şi tulburată de emoţia hărţuitoare”. (Bright) nu era în nici o stare în ziua procesului lui, înaintea sinodului de la Constantinopol, pentru a percepe la ce au condus învăţăturile lui în mod logic, nici să accepte calificările sau parafrazările oferite cu bunătate. A murit, dar Eutychianism există încă (Pusey, Councils of the Church, p. 25). Nu a cedat şi nu o să o facă în faţa edictelor ca cele ale lui Marcian. Credinţa adevărată a fost definită de marele conciliu care s-a opus atât acestuia cât şi Nestorianismului. „Trebuie să ţinem cu prudenţă calea de mijloc, evitând şi confuzia Persoanelor, unde a deviat Nestorius; şi această ultimă confuzie a naturilor, care l-a înşelat pe Eutyches" (Hooker).

 

Consultaţi Mansi, Sacr. Conc. Collectio, vi. vii.; Tillem. Moires, etc. xv.; Bright, History of the Church (313-451); şi alte lucrări menţionate mai sus. [J.M.F.]