Literar, iconoclasmul înseamnă distrugerea religioasă şi politică a imaginilor şi monumentelor sacre, de obicei (dar nu întotdeauna) de către alt grup religios. Oamenii care distrug astfel de imagini sunt numiţi iconoclaşti, în timp ce aceia care respectă sau venerează acele imagini sunt numiţi iconoduli.

 

Termenul „iconoclast” a ajuns să aibă un înţeles mai generalizat.

 

Iconoclasmul bizantin

 

Prima perioadă iconoclastică: 730- 787

 

Împăratul Leo al III-lea Isaurianul (care a domnit între 717-741) a interzis uzul icoanelor lui Isus, a Mariei şi Sfinţilor şi a ordonat distrugerea acestor imagini în anul 730. Controversa a fost alimentată de refuzul multor creştini rezidenţi în afara Imperiului Bizantin, inclusiv mulţi creştini ce trăiau în Califatul Islamic, de a accepta argumentele teologice ale împăratului. Sfântul Ioan din Damasc a fost unul dintre cei mai proeminenţi. În mod ironic, creştinii care trăiau sub legea musulmană în acea vreme aveau mai multă libertate de a scrie în apărarea icoanelor decât cei ce trăiau în Imperiul Bizantin. Leo a fost capabil să promulge politica sa datorită popularităţii sale personale şi a succeselor militare – el este creditat ca salvator al Constantinopolelui  în timpul unui asediu arab din 717-718 şi apoi sprijinind Imperiul în războaiele anuale.

 

Fiul lui Leo al III-lea, Constantin al V-lea (domnie: 741-775) a fost provocat odată de un general care a folosit propaganda iconofilă (favorabilă icoanelor), dar succesul său militar împotriva acestei ameninţări i-a consolidat poziţia.

 

Prima perioadă iconoclastică a luat sfârşit la Al Doilea Sinod din Nicaea în 787, când venerarea icoanelor a fost permisă, chiar dacă până atunci era strict interzisă. Printre motivaţii a fost şi doctrina Întrupării: pentru că Fiul lui Dumnezeu (Isus Hristos) s-a întrupat, având o apariţie fizică, acum este posibil să fie folosit material fizic pentru a-L înfăţişa pe Fiul Domnului şi a-i zugrăvii pe sfinţi. Adularea icoanelor a durat până la domnia succesorului împărătesei Irene, Nicephorus I (domnie: 802-811) şi două scurte domnii după aceea.

 

A doua perioadă iconoclastică: 813-843

 

Împăratul Leo al V-lea (813-820) a instituit a doua perioadă a iconoclasmului în 813, care pare să fi fost cu forţări mai puţin riguroase, odată ce au fost mai puţine martirizări şi distrugeri publice ale icoanelor. Leo a fost urmat de Mihai al II-lea, care l-a avut urmaş pe Teofil al II-lea. Teofil a murit lăsând-o pe soţia sa Theodora ca regentă a moştenitorului său minor, Mihai al III-lea. Ca Irene cu 50 de ani înainte, Theodora i-a mobilizat pe iconoduli şi a proclamat repunerea în drepturi a icoanelor în 843. Din acele timpuri, prima duminică a Postului Mare este celebrată în bisericile de tradiţie ortodoxă ca sărbătoare a „Triumfului Ortodoxiei”.

 

Iconoclasmul islamic

 

Din cauza prohibiţiei împotriva decoraţiunilor de figuri în moschei – nu, cum se spune adesea, o totală interzicere a folosirii imaginilor – musulmanii au ocazia de a comite acte de iconoclasm împotriva imaginilor religioase ale altor religii. Un exemplu este distrugerea frescelor şi statuilor monumentale ale lui Buddha la Bamiyan de către talibani, un element al mişcării Islamice.

 

Într-un număr de ţări, oştile cuceritoare musulmane au dărâmat templele şi casele de rugăciune locale şi au zidit moschei în locul lor. Domul de Piatră din Ierusalim a fost construit peste rămăşiţele Templului Iudaic din Ierusalim. Acte similare s-au semnalat în părţi ale nordului Africii sub cucerirea musulmană. În India, numeroase foste mănăstiri budiste au fost cucerite şi reconstruite ca moschei. În anii mai recenţi, unii naţionalişti Hindu au încercat să dărâme aceste moschei, pentru a le înlocui cu temple Hindu. Aceasta este o parte a conflictului actual dintre naţionaliştii Hindu indieni şi islamiştii indieni.

 

Reforma iconoclasmului

 

Unii dintre reformatorii protestanţi şi-au încurajat adepţii să distrugă operele artistice catolice insistând că sunt idoli. Huldreich Zwingli şi John Calvin au promovat acest demers întru adaptarea primelor lăcaşuri de cult protestante. În 1562, nişte calvinişti au distrus mormântul Sfântului Iranaeus şi relicvele dinăuntru, care erau sub altarul bisericii de la martiriul său din 202.

 

Ţările de Jos (inclusiv Belgia) au fost lovite de un masiv val de iconoclasm protestant în 1566. Acesta a fost numit Beeldenstorm.

 

Episcopul Joseph Hall din Norwich a descris aceste evenimente din 1643, când soldaţi şi cetăţeni. Încurajaţi de o ordonanţă a Parlamentului împotriva superstiţiilor şi idolatriei, s-au comportat astfel:

 

„Doamne, ce lucrare a fost aici! Ce zdrăngănit de geamuri! Ce darâmare de ziduri! Ce sfărâmare de monumente! Ce distrugere de lăcaşuri! Ce smulgere de fier şi bronz de la ferestre! Ce stricăciune de arme! Ce demolare de statui! Ce sunete şi scrâşneli la tuburile de orgă! Şi ce triumf hidos în piaţa publică în faţa întregii ţări, când toate tuburile de orgă smulse, acoperămintele de altar, veşminte şi  mantii, laolaltă cu crucile de plumb care de curând au fost tăiate din curtea devastată, precum şi cărţile de slujbă şi de psalmi care au putut fi cărate la foc în piaţa publică, aruncate la grămadă.”