Etimologic, idolatria înseamnă veneraţie divină acordată unei ilustraţii, dar semnificaţia sa a fost a fost extinsă la toate venerările divine date oricui sau la orice, în locul adevăratului Dumnezeu. Sf. Toma (Summa Theol., II-II, q. xciv) o tratează ca pe o specie din genul superstiţiilor, care este un nărav opusă virtuţii religiei şi constă în acordarea unor onorări divine (cultus) lucrurilor care nu sunt Dumnezeu, sau lui Însuşi Dumnezeu într-un fel greşit. Nota specifică idolatriei este directa sa opoziţie faţă de obiectul îndreptăţit al veneraţiei divine; ea pune asupra unei creaturi / creaţii smerenia cuvenită doar lui Dumnezeu. Şi o face în câteva feluri. Creatura este adesea reprezentată de o ilustrare, un idol. "Unii, prin meşteşuguri infame, au făcut anumite înfăţişări, prin puterea diavolului, producând unele efecte, drept care ei au gândit că aceste înfăţişări conţin ceva divin, şi prin urmare, închinarea divină li s-ar cuveni." Aceasta a fost părerea lui Hermes Trismegistus. Alţii acordă onorări divine nu ilustrărilor, ci creaturilor pe care ele le reprezintă. Ambele sunt amintite de Apostoli (Romani 1:23-25), care spune mai întâi: "au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare."; şi apoi: "au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului". Aceşti veneratori de creaturi erau de trei feluri. Unii susţineau că anumiţi oameni erau zei, iar pe aceştia îi adulau prin statuile lor, de ex., Jupiter şi Mercur. Alţii opinau că lumea întreagă este un Dumnezeu, Dumnezeu fiind conceput ca  suflet raţional al unei lumi corporale. Ca atare, ei adulau lumea şi toate părţile sale, aerul, apa, şi tot restul; idolii lor, conform lui Varro, consemnat de Sf. Augustin (De Civ. Dei, VIII, xxi, xxii), erau expresia acestei credinţe. În fine alţii, adepţii lui Platon, admiteau un  Dumnezeu suprem, cauză a tuturor lucrurilor; sub El ei plasau anumite substanţe spirituale ale creaţiei Sale şi participante la Divinitatea Lui; aceste substanţe erau numite de ei zei; sub aceşti zei aşezau sufletele creaturilor cereşti şi, sub acestea, pe demoni, care, credeau ei, erau un soi de entităţi aeriene vii (animalia). Pe ultimul loc ei plasau sufletul omului, care, conform meritului sau nemeritului, urma să se alăture fie zeilor, fie demonilor. La toate ei ofereau închinare divină, după cum spunea Sf. Augustin (De Civ. Dei, VIII, 14).

 

Există o diferenta esentiala între idolatrie şi venerarea icoanelor practicată de Biserica Catolică, viz., aceea că în timp ce idolatrul creditează ilustraţia la care se închină cu divinitate sau puteri divine, catolicul ştie "că în ilustraţii nu există divinitate sau însuşire în numele cărora să li se cuvină închinare, aşa că nici rugi nu le pot fi adresate, nici încredere nu le poate fi dată. . . că cinstirea care le este oferită se referă la lucrurile (prototypa) pe care le reprezintă, astfel că prin icoanele pe care le sărutăm şi în faţa cărora ne descoperim capetele şi îngenunchem, îl adorăm pe Hristos şi venerăm sfinţii ale căror întruchipări sunt ele" (Conc. find., Sess. XXV, "de invocatione Sanctorum").

 

 

Privită în sine, idolatria este cel mai mare dintre păcatele capitale. Pentru că este, prin definiţie, o încălcare a suveranităţii lui Dumnezeu asupra lumii, o tentativă la maiestuozitatea Sa Divină, o faptă rebelă a unei creaturi asupra tronului ce Îi aparţine numai Lui. Chiar şi simularea idolatriei, pentru a scăpa de moarte în timpul unei persecuţii, este un păcat capital, datorită falsităţii fatale pe care o implică şi a calomniei cauzate. Despre Seneca, care în pofida cunoştinţelor sale superioare, lua parte la închinări idolatre, Sf. Augustin spune: "El era mai condamnabil înfăptuind cu falsitate ceea ce oamenii credeau că face sincer". Vina idolatriei, oricum, nu se apreciază doar prin natura sa abstractă; forma concretă pe care o capătă în conştiinţa păcătosului este cel mai important element. Nici un păcat nu este de neiertat— adică să nu îngăduie omului să atingă scopul pentru care a fost creat — dacă nu este comis cu bună ştiinţă şi liberă determinare. Dar cât de mulţi, sau de puţini, dintre nenumăratele milioane de idolatri sunt, sau au fost, capabili să distingă între Creatorul tuturor lucrurilor şi creaţiile Sale? Şi, făcând această distincţie, câţi au fost îndeajuns de pervertiţi pentru a se închina creaţiei în locul Creatorului? — Este rezonabil, creştineşte şi generos să presupunem că "zeii falşi" ai păgânilor erau, în conştiinţa lor, singurul adevărat Dumnezeu pe care îl ştiau, astfel că închinarea lor fiind cu intenţie bună, mergea către adevăratul Dumnezeu laolaltă cu cele ale evreilor şi creştinilor cărora El li s-a arătat. "în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor... Când Neamurile, măcar că n-au lege, vor fi judecate după cugetul lor" (Romani 2:14-16). Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, şi Hristos, care a murit pentru toţi cei ce au păcătuit ca Adam, ar fi dezamăgiţi în rânduiala lor îndurătoare dacă prinţul acestei lumi ar fi luat cu sine pe toţi idolatrii.

 

 

Idolatria în formele ei grosolane este atât de îndepărtată de mintea creştinească încât nu este o chestiune uşoară aflarea originii ei. Persistenţa sa de după câştigarea unei prime baze, iar apoi dezvoltarea în nenumărate varietăţi, sunt suficient explicate de nevoia morală impusă tinerei generaţii de a urma drumul înaintaşilor, cu doar insignifiante devieri spre stânga sau dreapta. Astfel, generaţii creştine urmează unor generaţii creştine; dacă apar secte, sunt secte creştine. Chestiunea privitoare la originea primară a idolatriei este lămurită de Sf. Toma:

 

"Cauza idolatriei este dublă: de disponibilitate din partea omului; de mistuire din partea demonilor.

 

"Oamenii au fost duşi spre idolatrie mai întâi de afecţiuni de confuzie, într-atât încât ei au oferit cinstire divină cuiva pe care l-au iubit sau venerat fără măsură. Această cauză este arătată în Cartea Înţelepciunii 14:15: Un tată, întristându-se cu amară jale pentru copilul său răpit înainte de vreme, i-a făcut chipul şi pe cel care ieri încă nu era decât un om mort, îl cinsteşte acum ca pe un dumnezeu  . . . ', şi 14:21: ei, bătuţi de nevoi sau robiţi de tiranie, au dat pietrelor şi lemnelor numele ce nu se poate da la nimic de pe pământ'.

 

"A doua: Din dragostea lor firească pentru reprezentări artistice: oameni neinstruiţi, văzând că statuile reproduc cu isteţime figura unui om, li s-au închinat ca la zei. Astfel, citim în Cartea Înţelepciunii 13:11 ş.cl., 'Un meşter lemnar a tăiat din pădure un lemn bun de lucrat. . . . . . apoi cu îndemânarea sa potrivindu-l şi meşteşugindu-l, l-a făcut asemenea cu chipul de om. . . . . Dar el se roagă chipului pentru averea sa, pentru nunţile sale şi pentru fiii săi '.

 

"A treia: prin ignorarea adevăratului Dumnezeu: omul, desconsiderând desăvârşirea lui Dumnezeu, a cinstit prin închinare divină anumite creaturi măiestre în frumuseţe  sau virtute: Cartea Înţelepţilor 13:1-2:' . . . . . nici măcar asistând la lucrare [oamenii] nu au înţeles cine era lucrătorul, ci şi-au imaginat fie că focul, sau vântul, sau aerul, or ori constelaţiile, sau apa, ori soarele şi luna, sunt dumnezeii ce conduc această lume'.

 

"Cauza mistuitoare a idolatriei  a fost influenţa demonilor care –au oferit pe sine spre a fi adulaţi de nesăbuiţii oameni, dând răspunsuri prin idoli sau făcând lucruri pe care oamenii le-au crezut minunate, dar psalmiştii spun (Psalm 95:5): „Că toţi dumnezeii neamurilor sunt diavoli.”" (II-II, Q. xciv, a. 4).

 

Cauzele pe care scriitorul Cărţii Înţelepţilor, probabil un evreu din Alexandria care a trăit în secolul al doilea î. Hr., le atribuie idolatriei dominante în acel timp şi mediu, sunt suficiente pentru a numi originea tuturor idolatriilor. Dragostea omului pentru înţelesul imaginilor nu este un fleac, ci o necesitate a minţii sale. Nu este nimic în intelect care să nu fi fost trecut în prealabil prin simţuri. Toate gândurile care transced sfera cunoaşterii senzoriale directe este îmbrăcată în accesorii materiale, fie ele un simplu cuvânt sau un simbol matematic. Ca atare, aflarea lucrurilor inaccesibile simţurilor noastre, care ne parvin prin revelaţii, este comunicată şi primită prin simţurile interne sau externe, iar mai apoi se elaborează comparaţia cu noţiuni dezvoltate din simţurile noastre senzoriale; toată ştiinţa noastră despre supranatural provine din analogia cu naturalul. Astfel, prin Vechiul Testament Dumnezeu se arată pe Sine în chip de om, iar în cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, luând formă de om, ne vorbeşte în parabole şi pilde. Acum, mintea umană, când este suficient de pregătită pentru a primi noţiunea de Dumnezeu, este deja încărcată cu imagistica naturală în care va îmbrăca noua idee. Astfel că limitata minte a omului nu poate reprezenta, picta sau concepe adecvat perfecţiunea nemărginită a lui Dumnezeu, se subînţelege. Dacă este lăsat cu propriile resurse, omul va dezvolta încet şi imperfect noţiunea obscură a unei puteri superioare sau supreme de care fiinţa sa depinde şi pe care o poate mulţumi sau supăra. În acest proces intervine a doua cauză a idolatriei: ignoranţa. Puterea Supremă este înţeleasă în lucrurile şi lucrările firii; în soare şi stele, în câmpul roditor, în animale, în influenţele stranii nevăzute, în oamenii puternici. Iar acolo, printre cauzele secundare, "bâjbâirea după Dumnezeu" poate sfârşi în închinarea la beţe şi pietre. Sf. Pavel le-a spus atenienilor că Dumnezeu a "trecut cu vederea de astă dată ignoranţa" prin care ei au ridicat altare "Dumnezeului necunoscut", ceea ce presupune că El a compătimit ignoranţa lor şi le-a trimis lumina adevărului pentru a răsplăti buna lor intenţie (Acts 17:22-31). De îndată ce neluminaţii păgâni au realizat cine e Dumnezeul necunoscut, dragostea şi frica, care sunt doar manifestări ale instinctului de conservare, au luat forma cultului de idoli prin sacrificii şi alte practici religioase nesăbuite. Ignorarea Primei Cauze, nevoia de imagini pentru fixarea unor concepte mai înalte, instinctul de conservare — acestea sunt cauzele psihologice ale idolatriei.

 

 

Închinarea la un singur Dumnezeu este inoculată de la prima până la ultima pagină din Biblie. Atâta timp cât omul, în puterea revelaţiei transmisă de la Adam şi apoi de la Noe, l-a adorat pe Dumnezeu în duh şi adevăr, este o problemă ce nu trebuie rezolvată. Monoteismul, oricum, pare să fie punctul de plecare al tuturor sistemelor religioase pe care le ştim din documente demne de încredere. Animismul, totemismul, fetişismul raselor inferioare; adularea naturii, închinarea la strămoşi, venerarea eroilor ale naţiilor civilizate sunt forme hibride de religie, evoluate pe liniile psihologice indicate mai sus; toate sunt încarnări în minţile educate sau needucate, şi manifestări ale unei noţiuni fundamentale, adică aceea că deasupra omului există o putere de care omul depinde la bine şi la rău. Politeismul s-a născut din confuzia dintre cauzele secunde cu cauza întâi; ea creşte invers proporţional cu cizelarea facultăţilor mentale; ea moare în lumina limpede a motivării sau revelaţiei. Prima menţionare neîndoielnică a idolatriei în Biblie este în Geneza 31:19: "Rahela a furat idolii tatălui său [teraphim]", iar când Laban l-a prins pe Iacob când fugea şi l-a căutat de "zeii săi", Rahela "Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei, şi şezuse deasupra" (31:34). Chiar dacă Laban se închina la acelaşi Dumnezeu ca Iacob, ale cărui binecuvântări le cunoştea (30:27), şi pe care L-a chemat să judece între el şi Iacob (30:53). O practică similară de acordare a smereniei către adevăratul Dumnezeu dar prin practici idolatre ale neamurilor înconjurătoare au avut loc în toată istoria Israelului. Când Moise a întârziat sa coboare de pe muntele sfânt, oamenii, "adunându-se laolaltă în jurul lui Aaron, au zis: Ridică-te, fă-ne dumnezei, care să meargă înaintea noastră". Iar Aaron a făurit un viţel turnat, "Şi ei au zis: "Israele! iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului. Şi . . . i-au adus jertfe de mulţumire, Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace." (Exodul 32:1 ş.cl.). În Settim "şi poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab, . . . şi s-au închinat la zeii lor. Israel s-a alipit de Belfegor" (Numerii 25:1-3). Din nou, după moartea lui Iosua, "Copiii lui Israel . . . au slujit lui Baalim . . . şi au urmat dumnezei nefireşti, şi dumnezeii neamurilor ce locuiau împrejurul lor" (Judecătorii 2:11 ş.cl.) . Ori de câte ori copii lui Israel au făcut rău în ochii lui Iehova, pedeapsă imediată s-a abătut peste ei; au fost daţi pe mâna duşmanilor lor. Totuşi idolatria a rămas păcatul neamului tocmai din vremea Machabeilor. Acest fapt tulburător are ca şi cauze, mai întâi, năzuinţa firească a omului de a intra în contact cu obiectul adulării sale; el vrea dumnezei care să calce înaintea lui, vizibili, palpabili, lesne accesibili; în cazul israeliţilor stricta interdicţie de închinare la ilustrări a adăugat idolatriei o alură de fruct interzis; în al doilea rând, tentaţiile plăcerilor carnale oferite închinătorilor de divinităţi ciudate; în al treilea rând, căsătoriile mixte, ocazional la scară mare; în al patrulea, întrepătrunderea pe timp de pace şi război şi exil cu vecini puternici care atribuiau prosperitatea lor altor zei decât Iehova. Israeliţii mai puţin învăţaţi probabil Îl concepeau pe Dumnezeul lui Avraam, Isac, şi Iacob ca pe "Dumnezeul lor", care nu pretindea supremaţia universală. Dacă e aşa, ei deveneau frecvent idolatri de dragul unor avantaje materiale.

 

Dar îngăduie Dumnezeu astfel de abateri de la adevăr? Dacă în judecata Lui idolatria, cea practicată de iudei, este răul profund aşa cum apare el raţiunii noastre, nici un răspuns satisfăcător nu poate fi dat acestei chestiuni, este eterna problemă a păcatului şi a răului. În cel mai bun caz se poate spune că acel ciclu constant al păcatului, pedepsei, căirii, iertării, au fost pentru Dumnezeu prilejuri ale unei etalări mareţe de bunătate, milă şi îndelungă răbdare; pentru Poporul Ales o reamintire constantă a nevoii lor de un Mântuitor; pentru membrii Împărăţiei lui Hristos un fel al lui Dumnezeu de a trata păcătoşii. Se mai poate spune că idolatria în Israel a avut mai mult un caracter de superstiţie ignorantă decât de dispreţ pentru Iehova. Ca şi în practicile superstiţioase sau cvasi-superstiţioase şi obiceiurile în care chiar şi popoarele creştine mai cad, multe din cultele idolatre din Israel erau un exces de pietate, mai degrabă decât un act de impietate către Puterea Supremă clar simţită dar prea puţin înţeleasă. Bine intenţionata, dar rău direcţionata închinare nu a devenit niciodată religie în Israel; nu a fost vreodată mai mult decât o invazie temporară de practici religioase importate, deseori suprapuse pregnant peste religia neamului, dar niciodată suprimând-o. Ca ultimă consideraţie, pedeapsa idolatriei în Israel a fost întotdeauna naţională şi temporară. Profeţii au susţinut că nu este nici o fericire veşnică sau răzbunare veşnică ca răsplată pentru slujirea cu credinţă a lui Dumnezeu. Şi Proorocul proorocilor, Hristos Judecătorul, poate repeta din scaunul de judecată cuvintele pe care Le-a spus pe cruce: "Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac".

 

 

Cauzele care au dus la apariţia idolatriei au produs efecte la fel de variate şi diverse as pe cât este neamul omenesc în sine. Ideea originală este că Dumnezeu a căpătat în mintea omului toate formele distorsionate şi răsucite pe care un lichid le capătă într-un vas întortocheat, sau lutul în mâinile olarului. Odată ce, în decursul epocilor, puterea vindecării a fost atribuită aproape oricărei substanţe şi combinaţii de substanţe, aşa şi puterea divină a fost transpusă în tot felul de lucruri , iar acele lucruri au fost supuse adulării. Ca o ilustrare, putem considera pe scurt venerarea animalelor. De la începutul şi pe parcursul istoriei, omul este asociat cu umilele animale. Adam este înconjurat de ele în Eden, iar Eva vorbeşte amical cu şarpele. Animalele jertfite îl leagă pe om de Dumnezeu, de la sacrificiul lui Abel la taurobolium ca superstiţii târzii ale păgânei Rome. Ţapul ispăşitor poartă cu el toate păcatele oamenilor, mielul pascal le izbăveşte. Mielul care a îndepărtat păcatele lumii, porumbelul ce reprezintă Sfântul Duh, emblemele cu animale ale evangheliştilor, balaurul Sf. Mihail şi al Sf. Gheorghe al Angliei, ca să nu mai menţionăm altele, sunt familiare creştinilor.

 

Mintea păgână a mers pe căi asemănătoare. În străvechiul Egipt găsim taurul asociat cu cap de zeu şi primind omagii divine — atât ca o reprezentare deosebită, ca manifestare, ca simbol, sau receptor al divinităţii, este imposibil de stabilit. Din secolul al şaptelea î. Hr. încoace fiecare zeu este zugrăvit cu un cap de animal, sacru pentru el; Thot are cap de ibis, Amon de berbec, Horus de şoim, Anubis de şacal, etc. Au fost Egiptenii şi ceilalţi zoolatri ghidaţi de acelaşi simbolism care ne-a dus pe noi la a numi "Mielul lui Dumnezeu" întru iertarea păcatelor noastre? Dacă e aşa, adorarea animalelor decurge în următoarele etape: legătura strânsă a omului cu viaţa animală îi umple depozitul mental cu noţiuni compuse — de ex., câinele credincios, vulpea şireată, vicleanul şarpe, măgarul răbdător — în care animalele întrunesc trăsături umane. Mai apoi, adjectivul este îndepărtat, iar numele animalului este folosit pentru a categorisi persoane, sau ca nume personal, familial, tribal, sau divin. În acest punct procesul ia o turnură conformă temperamentului religios al oamenilor. Unde guvernează monoteismul, animalul, viu sau stilizat, este doar emblemă sau simbol; printre sălbaticii necizelaţi, precum Pieile roşii, este purtătorul spiritului tutelar al tribului şi obiectul unor diferite grade de adulare în religiile decadente — de ex., politeismul egiptean târziu — este identificat cu zeul ale cărui caracteristici le reprezintă, şi împarte cu acesta cinstirile divine. Lumina Revelaţiei a limpezit aceste aberaţii ale acestui proces natural oriunde a pătruns, dar urme ale sale rămân impregnate în multe, poate în toate limbile. Astfel, lupul sacru al lui Wotan încă este regăsit în 357 prenume purtate de germani. (Mai vezi şi IMAGINI; RELIGIE; ÎNCHINARE.)