La inceput, crestinismul era foarte diferit fata de religia pe care o cunoastem astazi. Crestinismul era o adunare dispersata de congregatii mici care sustineau ca urmeaza invataturile lui Isus Nazarineanul.
Isus Nazarineanul a fost un conducator al unei ramuri a esenienilor, care a fost crucificat pentru revolta de la Ierusalim, in jurul anului 33 e.n. A trait intre anii 6 – 4 i.e.n, 29 – 36 e.n. (nu se cunoaste data exacta).
Conform religiei crestine, Isus a inceput sa predice dupa ce a fost botezat de catre Sfantul Ioan Botezatorul, la varsta de aproape 30 de ani. A predicat doar 3 ani, ultimii ani din viata sa, insa suficient pentru a marca intreaga omenire.

Dupa moartea lui Isus Nazarineanul, miscarea crestina a continuat sub comanda lui Iacob cel Drept, primul asa-numit „episcop” al Ierusalimului.

Iacob cel Drept era numit si Fratele Domnului, sau Iacob Ruda Domnului, fiind primul episcop sau Patriarh al Ierusalimului. Iacob a fost fiul lui Iosif, alaturi de ceilalti „frati ai Domnului” mentionati in Noul Testament, dintr-o casatorie de dinaintea logodnei sale cu Maria.

Iacob si discipolii sai nu credeau ca Isus a fondat o religie noua si au continuat sa mearga zilnic la templu. Pentru acestia, invataturile lui Isus Nazarineanul erau absolut conforme cu misticismul evreiesc al traditiilor merkabah sau hekaloth. Discipolii foloseau o forma transformatoare de initiere pentru a-si purifica membrii, astfel incat acestia sa inspire fraternitatea si dreptatea intre oameni.
Isus era considerat un invatator inspirat de divinitate al carui obiectiv era acela de „a crea o elita a elitei” care sa purifice poporul Israelului, ce avea apoi sa devina „lumina tuturor natilor”. Pana la consiliul de la Niceea din secolul al III-lea, Isus era considerat doar un „invatator” de marea majoritate.
Dupa crucificarea lui Isus, Iacob cel Drept era adevaratul conducator al discipolilor lui Isus, insa nici el, nici Sfantul Petru, nu sunt cunoscuti sub numele de „Parinte al Crestinismului”.
Cine a fost defapt acesta? Titulatura ii revine lui Saul din Tarsus, primul apostol care l-a descris pe Isus ca fiind Dumnezeu. Saul din Tarsus este cunoscut ca Sfantul Pavel.

Sfantul Pavel s-a nascut in Tars, din tribul lui Veniamin si s-a numit Saul la nastere. A devenit un fariseu sub Gamaliel, unul din Rabinii sefi ai iudeilor din zilele acelea.
Dupa studiile indrumate de Marele Rabin, Saul devine unul din capii persecutiilor impotriva crestinilor. Aflat la Apostolul Anania, in urma unei vedenii dumnezeiesti, Saul isi regreta faptele si este botezat de Anania. Curand dupa convertire, Saul isi schimba numele in Pavel iar mai tarziu a fost inclus in ceata Apostolilor.
A propovaduit Evanghelia pe o zona foarte intinsa, din Arabia pana in Spania, atat la evrei cat si la pagani.
Descrierea calatoriilor misionare ale lui Pavel si epistolele lui catre Biserici formeaza o parte importanta a Noului Testament. Pavel a fost martirizat impreuna cu Apostolul Petru sub Nero, prin decapitare.
Insa cum a devenit Pavel „Parinte al Crestinismului”, fiind destul de controversat in acea vreme? Chiar el a mentionat ca nu l-a intalnit niciodata pe Isus.

Iacob versus Pavel

Existau multe critici aduse lui Pavel, mai ales din pricina diferentelor dintre ideile fundamentale sustinute de Iacob si esenieni, si cele sustinute de el.
Dupa crucificarea lui Isus, esenienii erau cunoscuti ca ebioniti, sau „cei saraci”. Acestia se dedicau in intregime Torei, interziceau cu strictete contactul cu oamenii de rand si respectau fara abatere regimul alimentar al iudaismului.
Insa Pavel, se amesteca printre oamenii de rand si predica faptul ca Tora nu se mai aplica.
Tot Pavel a fost si primul care a sustinut ca Isus Nazarineanul este Divin si murise ca sa ne rascumpere pacatele, lucru considerat a fi o blasfemie.
In imagine, reconstruirea faciala a Sfantului Pavel de catre expertii de la LKA NRW, Germania.
Pavel a fost exclus din comunitate, si a pierdut teren in fata evanghelistilor acreditati de catre Iacob cel Drept din Ierusalim.
Dupa caderea Ierusalimului si distrugerea templului, invataturile lui Pavel au inceput sa ia amploare.
Daca Ierusalimul n-ar fi fost distrus in anul 70 e.n, ar mai fi existat oare doctrina paulina despre divinitate?

Crestinismul paulin

Fiecare dintre biserici aveau propriile carti. Odata cu disparitia lor, cartile au disparut si ele. Multe dintre ele s-au redescoperit recent, fiind cele incadrate in asa-numitul crestinism gnostic: Evanghelia dupa Toma, dupa Iacob, dupa Iuda etc. Insa multe dintre ele s-au pierdut.
Pana si coloniile care nu aveau scripturi apostolice si le-au creat, atribuind scrieri anonime apostolilor.

Ramura aceasta a crestinismului, numita crestinismul paulin, a fost cea care a suportat principalele atacuri ale imparatului Nero. Au fost acuzati de marele incendiu din Roma, multi dintre ei sfarsind in Coloseum.
Crestinismul paulin se deosebea de restul crestinilor prin faptul ca ei credeau ca Isus a venit sa dezvaluie o cale evreiasca gnostica, fundamentala catre initiere. Tot acestia credeau ca Isus este Dumnezeu, care a venit pe Pamant pentru a rascumpara pacatele stramosilor.

Consiliul de la Niceea

In consiliul de la Niceea din anul 325 e.n, s-a hotarat ca imparatul Constantin cel Mare sa puna capat controversei aprige in ceea ce privea natura lui Isus, sa sustina puterea clerului si sa condamne erezia.
In realitate, acest lucru a dat Bisericii puterea pe care a si folosit-o, iar Constantin cel Mare a exploatat-o inca de la inceput.

In primii trei sute de ani dupa moartea lui Ioan, trebuiau sa apere adevarul crestinismului impotriva necredinciosilor si sa combata ereziile gnostice generate de influenta filozofiei orientale.

Constantin cel Mare

Constantin cel Mare s-a nascut la Naissus, in provincia Moesia Superior, astazi orasul Nis din Serbia. A fost fiul generalului Constantinus Chlorus si al Helenei.
Intre anii 271 si 272 a fost membru al protectores, militari superiori in slujba imparatului Aurelian, iar ulterior a ajuns tribun.
In 284 – 285 a fost guvernator de provincie, iar in 288-293 prefect pretorian al imparatului Maximilian.
In anul 293 a fost promovat la rangul de caesar, ducand mai multe batalii, reusind sa reuneasca toate provinciile occidentale ale imperiului, sub autoritatea sa.

Constantin a pus capat persecutiilor crestinilor in teritoriile sale, impunand nu numai toleranta, ci si restituirea bunurilor crestinilor. Insa Constantin cel Mare nu era crestin. Monedele batute in aceasta perioada dovedesc devotiunea sa fata de Marte, apoi din ce in ce mai mult fata de Apollo, venerat ca Sol Invictus.

Dupa cucerirea Romei, Constantin cel Mare a trimis episcopului de Cartagina si proconsulului Africii niste scrisori din care reiesea faptul ca el sustine religia crestina, subventiona Biserica din fonduri publice, scutea clerul de obligatii publice si se considera slujitorul lui Dumnezeu.
Desi era adept al cultului Mitraic al lui Sol Invinctus, in 312 a trecut la credinta crestina si a continuat sa detina functia Pontifex Maximus.

In anul 325 are loc la Niceea, primul consiliu ecumenic al bisericii crestine, care pune bazele dogmatice si canonice ale noii religii.
Din initiativa lui Constantin este inaugurat in 328, intre Sucidava si Oescus, un pod peste Dunare, care reflecta importanta dobandita de regiunile nord dunarene pentru imperiu. A recuperat o parte din teritoriile Daciei, parasite de imparatul Aurelian.

Biserica, dobandind din ce in ce mai multa putere, era extrem de intoleranta cu toti rivalii. A inlaturat toate celelalte surse de cunoastere a lumii spirituale, desfasurand campanii aprige in imperiu pentru distrugerea sau inchiderea tuturor templelor si centrelor rivale de venerare.
Templele misterelor grecesti au fost desfiintate, iar oracolul din Delfi a tacut pentru totdeauna.

Cum ar fi aratat astazi omenirea daca Biserica, in drumul sau catre putere si autoritate absoluta, nu interzicea accesul la cunoasterea sacra sau laica, si la tot ce nu avea control?
Secolele anterioare ale culturii grecesti au dat nastere unei mari transformari din istorie: cea care a stat la baza culturii noastre moderne. Tot civilizatia greceasca a devenit punctul de plecare al explorarii stiintifice a lumii naturale si a pus bazele democratiei moderne. Cum ar fi fost daca accesul la cunoastere n-ar fi fost blocat?
In urmatoarele secole, crestinismul a luat amploare. Multi se declarau crestini fiind nevoiti, dar chiar si ereticii, pentru a supravietui, practicau in public crestinismul.

sursa: descopera.org