Obiceiul pomenirii stăruitoare în cea de-a 40-a zi a celui adormit îşi are rădăcinile în unele vechi rânduieli şi obiceiuri însemnate în Sfânta Scriptură. Astfel, despre patriarhul vechi-testamentar Iacov citim că, după ce a murit şi a fost uns cu balsamuri In cea de-a 40-a zi, a fost îngropat (Fac. 50, 3). In Vechiul Testament exista legea conform căreia un copil nou-născut împreună cu cea care l-a născut trebuia să aibă în primele 40 de zile du pă naştere un regim osebit: să stea departe de Casa lui Dumnezeu până în cea de-a 40-a zi, când erau aduşi la Casa Domnului, ca să aducă prima jertfă pentru pruncul nou-născut (leş. 34,19; Lev. 12, 6-8). In virtutea acestei rânduieli şi Mântuitorul nostru a fost adus în cea de-a 40-a zi, după naşterea Sa, la Templul din Ierusalim, ca să fie aşezat înaintea Domnului, aducându-se pentru El ca jertfă două turturele ori doi pui de porumbel (Lc. 2, 22-24). Acest obicei a trecut în Biserica lui Hristos, unde s-a acceptat ca pruncul nou-născut să fie îmbisericit în cea de-a 40-a zi după naşterea sa, atunci când se săvârşeşte şi rugăciu-nea de curăţire a mamei pruncului.

Biserica priveşte fiecare moarte ca pe o naştere din nou în viaţa veşnică. Prin urmare, între îmbisericirea pruncului nou-născut, săvârşită în cea de-a 40-a zi, şi prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu, tot în cea de-a 40-a zi, există o legătură simbolică. In Vechiul Testament, până ce treceau 40 de zile de la naşterea pruncului nu era voie ca acesta sa fie adus la Templu. In acelaşi mod, până ce trec 40 de zile, sufletul nu intră în sanctuarul ceresc al lui Dumnezeu şi nu-şi primeşte răsplata. Aceasta se petrece în cea de-a 40-a zi după moarte.