Quietismul este o filozofie creştină care a străbătut Franţa, Italia şi Spania în timpul secolului al XVII-lea, având însă origini mult mai timpurii. Misticii cunoscuţi ca quietişti insistă, cu mai mult sau mai puţină emfază, pe nemişcarea intelectuală şi pasivitatea interioară ca şi condiţii esenţiale ale desăvârşirii; toate au fost în mod oficial proscrise ca erezie, în termeni foarte expliciţi, de Biserica Romano-Catolică.

 

 

Starea de linişte imperturbabilă ori ataraxie era privită ca o stare dezirabilă a minţii de către Epicur şi filozofii stoici ca el, precum şi de adepţii lor romani, cum era împăratul  Marcus Aurelius. Quietismul a fost comparat cu doctrina budistă despre Nirvana. Posibilitatea atingerii unei stări de neprihănire şi unire cu Dumnezeul suprem creştin sunt negate de Biserica Romano-Catolică.

 

Printre "greşelile" condamnate în Consiliul din Viena (1311-12) sunt afirmaţiile potrivit cărora omenirea, în viaţa prezentă, poate obţine un astfel de grad de desăvârşire încât să devină totalmente neprihănită; astfel că "desăvârşiţii" nu mai trebuie să postească sau să se roage, ci pot neîngrădiţi să acorde trupului orice ar cere (o referire tacită la Catari ori Albigenşi - secte medievale – din sudul Franţei şi Catalonia), iar ei nu mai sunt supuşi vreunei  autorităţi umane sau legaţi de preceptele Bisericii. Afirmaţii similare despre autonomia individuală din partea lui Fraticelli a dus la condamnarea lor de către Ioan al  XXII-lea în 1317. Acelaşi papă, în 1329 a trecut în rândul greşelilor Maestrului Eckhart afirmaţia că noi suntem total transformaţi în Dumnezeu întocmai cum la împărtăşanie pâinea este preschimbată în trupul lui Hristos (vezi transsubstanţierea) şi în valoare a acţiunilor lăuntrice, care sunt rânduite de Dumnezeul Suprem ce sălăşluieşte în noi.

 

Quietismul se poate să fi avut un efect indirect asupra misticismului marilor spanioli ai secolului al XVI-lea, Teresa de Avila şi Ioan al Crucii, însă acolo au fost clar alte influenţe. Trebuie clarificat că amândoi, Teresa de Avila şi Ioan al Crucii  au fost reformatori foarte activi şi ambii au fost precauţi în privinţa îndemnului simplist "nu gândi nimic" (no pensar nada) apropiat de meditaţie şi contemplare; mai mult, ambii au rămas ferm supuşi autorităţii Bisericii Catolice.

 

Apărătorul ortodox catolic cel mai cunoscut al quietismului a fost Miguel de Molinos, la care Catholic Encyclopedia se referă ca la "fondatorul" quietismului. Apostolul mişcării quietiste din Franţa secolului al XVII-lea a fost corespondentul lui Molinos, prolifica scriitoare Madame Guyon, care a reuşit o convertire prin influenţă, la curtea regelui Louis al XIV-lea, a Madamei de Maintenon şi un aliat în cadrul ierarhilor catolici prin Arhiepiscopul Fénelon.

 

Molinos şi doctrinele quietismului au fost, în cele din urmă, condamnate de Papa Inocenţiu al XI-lea prin bula Coelestis Pastor din 1687. În Franţa, o comisie a găsit majoritatea lucrărilor Madamei Guyon intolerabile şi guvernul a arestat-o, trimiţând-o întâi la o mănăstire, apoi în Bastilia. În 1699, după spirituala apărare a lui Fénelon într-un război de presă cu Bossuet, Papa Inocenţiu al XII-lea a interzis circulaţia lucrării lui Fénelon Maximele Sfinţilor. Procedurile inchiziţiei quietiştilor rămaşi în Italia au durat până în secolul al optsprezecelea.

 

 

Quietismul susţine că cea mai înaltă desăvârşire a omului constă într-o autoanihilare psihică şi o subsecventă absorbţie a sufletului în Divin, chiar şi în timpul vieţii prezente. În acest fel, mintea este retrasă de la interesele lumeşti pentru a-L contempla pasiv şi constant pe Dumnezeu. Biblia îl descrie pe omul lui Dumnezeu doar ca om al cortului şi al altarului, neavând rol şi interese în diferitele afaceri, năzuinţe şi plăceri ale traiului lumesc.

 

Oricare i-ar fi implicaţiile teologice, este de netăgăduit că autonomia personală enunţată de quietism a avut un efect subminant asupra unităţii Bisericii, a supunerii şi disciplinei.

 

Acesta este văzut ca un lucru peiorativ din perspectiva ecleziastică, amintind tocmai de montanism şi de alte erezii şi în conflict ci doctrinele catolice despre Trupul Mistic al lui Hristos. Însă dintr-o perspectivă post-ecleziastică care priveşte ierarhiile religioase ca fiind inerent suspecte, această autonomie este văzută ca un avans al libertăţii umane.

 

Problema cu quietismul, totuşi, este legată de înţelegerea relaţională; teologii o arată ca eretică, odată ce nu este trinitariană, adăugând ideea că Dumnezeu a spus că Adam era "singur," şi astfel a creat-o pe Eva. Astfel că Dumnezeu a intenţionat ca oamenii să fie în comunităţi.

 

 

Filozoful ateu Schopenhauer descria quietismul ca pe o formă a tăgăduirii voinţei de a trăi. Potrivit lui, această resemnare şi interiorizare constituie ultimul stadiu de inteligenţă  şi este mântuirea fundamentală sau eliberarea de la suferinţele lumeşti. Este ultimul stadiu de inteligenţă deoarece mintea ajunge să înţeleagă lumea, iar prin urmare şi pe sine, ca pe un imbold continuu, similar dorinţei sau voinţei umane, care rezultă, în consecinţă, în suferinţă şi durere. Quietiştii se îndepărtează de lume şi de egoism.