1. Controversa secolului al optulea. Adopţionismul – o erezie care susţine că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin adopţie – este de interes principal pentru tulburarea care este produsă în bisericile spaniole şi franceze în ultima parte a secolului al optulea, deşi formula în jurul căreia s-a dezlănţuit conflictul poate fi trasat într-adevăr în perioada cea mai timpurie a teologiei Apusene; dar spiritul controversei şi rezultatul acesteia a arătat că ortodoxia secolului al optulea nu mai putea accepta în întregime formula antică. Frazele în care scriitorii precum Novatian, Hilary, şi Isidore de Sevilia au vorbit nu doar despre asumarea naturii umane de către Fiul lui Dumnezeu, dar şi de asumarea omului sau a fiului omului, condusă de o tranziţie uşoară către cuvintele care păreau să implice că Hristos, conform umanităţii sale, era fiul adoptat al lui Dumnezeu; şi formulele de acest fel nu apar în mod rar în vechea liturghie spaniolă. 

 

2. Elipandus, Episcop de Toledo. Episcopii spanioli din secolul al optulea, mai ales liderul lor, Elipandus (n. 718; episcop de Toledo din circa 780), au folosit astfel de fraze pentru a provoca criticismul şi dezaprobarea mai întâi în Asturia, şi în împărăţia franceză vecină, şi în final la Roma. Un anumit Migentius (q.v.), predicând în acea parte a Spaniei care era condusă de mauri, a oferit o expoziţie foarte grosolană despre doctrina Trinităţii, învăţat că există trei persoane trupeşti, şi o triplă manifestare în istorie a unui singur Dumnezeu. Împotriva lui Elipandus a scris o scrisoare prin care apăra ideea ortodoxă a imanenţei Trinităţii, dar în acelaşi timp stabilind o distincţie foarte ascuţită între a doua persoană a Trinităţii şi natura umană a lui Hristos. Persoana Fiului nu era făcută conform cărnii, în timp, din sămânţa lui David, ci aceea născută de Tatăl înaintea tuturor lumilor; chiar după întrupare, a doua persoană din Dumnezeire nu este cea trupească, de care Hristos spune „Tatăl meu este mai mare decât Mine”, ci aceea despre care el spune „Eu şi Tatăl meu suntem una”. Elipandus nu a intenţionat să producă violenţă faţă de învăţătura ortodoxă prin această distincţie; dacă expresia era accentuată, natura umană apărea o persoană diferită de persoana Cuvântului Etern, şi personalitatea singură a lui Hristos dispărea. Elipandus s-a apărat în scrisorile în care el a folosit expresia că Hristos era doar conform Dumnezeirii sale adevăratul şi realul (proprius) Fiu al lui Dumnezeu, şi conform umanităţii sale un fiu adoptat. Opoziţia faţă de părerea sa a fost formulată de Beatus, un preot, şi călugărul Heterius din Libana. Elipandus a scris în mare încântare către stareţul asturian Fidelis, atacând cu amărăciune pe oponenţii săi, care au văzut prima dată scrisoarea când s-au întâlnit cu Fidelis în noiembrie 785, cu ocazia luării voalului reginei Adosinda. În replică ei au scris un tratat, discursiv şi rău aranjat, dar puternic în citatele sale patristice, accentuând unitatea personalităţii lui Hristos. Conflictul a fost complicat de circumstanţele politice şi de eforturile Asturiei de a obţine independenţa faţă de cel mai puternic episcop spaniol. Plângerile au fost duse la Roma, şi Adrian I s-a pronunţat deodată împotriva lui Elipandus şi a suporterului său, Ascaricus, pe care l-a judecat ca fiind vinovat de Nestorianism. 

 

3. Felix, Episcop de Urgel. În ce perioadă cel mai proeminent reprezentativ al Adopţionismului, Felix, episcop de Urgel în Pirinei, a luat parte pentru prima dată în conflict, nu este cunoscută. La sinodul din Regensburg din 792, el a apărat erezia în prezenţa lui Charlemagne, dar episcopii au respins aceasta. Felix, deşi şi-a retras doctrina sa, a fost trimis de împărat la Roma, unde Papa Adrian l-a reţinut ca prizonier până ce acesta a semnat o confesiune ortodoxă, care la rândul său s-a întors în Urgel şi a repudiat-o ca fiind forţat, şi apoi a fugit în teritoriul maur. În 793 Alcuin, tocmai întors din Anglia, i-a scris lui Felix cerându-i să abandoneze cuvântul suspicios „adopţie”, şi să-l aducă înapoi pe Elipandus pe calea cea dreaptă; el a urmat aceasta prin tratatul său controversat Adversus haeresim Felicis. În acelaşi timp Elipandus şi episcopii spanioli care aparţineau de partida sa, s-au adresat într-o scrisoare către episcopii din Gaul, Aquitaine şi Asturia, şi către Charlemagne, cerând o investigare corectă şi restaurarea lui Felix. Charlemagne a comunicat cu papa, şi a determinat o nouă investigare a cazului în strălucita adunare de la Frankfort (794). Două enciclice separate au fost rezultatul – una din partea episcopilor francezi şi germani, cealaltă din partea acelora din nordul Italiei – care era de acord cu condamnarea Adopţianismului. Charlemagne a trimis acestea, cu una din partea papei (care reprezenta şi pe episcopii din centrul şi sudul Italiei) către Elipandus, îndemnându-l să nu se separe de autoritatea eparhiei apostolice şi a Bisericii universale. Eforturi puternice au fost folosite pentru a se recupera provinciile infectate. Alcuin a scris în mod repetat către călugării din acea regiune; Leidrad, episcop de Lyons, şi sfântul Stareţ Benedict de Aniane au lucrat acolo în mod personal, susţinând pe episcopul Nefrid de Narbonne. În 798 Felix a scris o carte şi a trimis-o lui Alcuin, care a răspuns în primăvara următoare cu tratatul său mult mai extins Adversus Felicem. Se pare că Felix a putut să se reîntoarcă în Urgel în această vreme, de unde i-a scris lui Elipandus. Leo III l-a condamnat în mod decisiv într-un sinod roman din 798 şi 799. Alcuin a primit un răspuns obraznic, şi a fost nerăbdător să se ia la spadă cu antagonistul său. 

 

4. Dezicerea lui Felix. Leidrad l-a determinat pe Felix să apară înaintea lui Charlemagne, cu promisiunea unui proces corect din partea episcopilor. Ei s-au întâlnit la Aix-la-Chapelle în iunie 799 (alţii spun în octombrie 798). După o lungă discuţie Felix s-a recunoscut a fi înfrânt şi a fost restaurat în comuniune, deşi nu în eparhia sa, şi a fost pus sub conducerea lui Leidrad. Felix a compus atunci o dezicere, şi a chemat clerul din Urgel ca să imite exemplul său. Leidrad şi Benedict şi-au reînnoit strădaniile, cu un aşa succes încât Alcuin a putut în curând să declare că ei au recuperat 20.000 de suflete. El i-a susţinut cu un tratat în patru cărţi împotriva lui Elipandus, şi s-a lăudat cu privire la convertirea lui Felix. Liderul eretic se pare, totuşi, că şi-a reţinut în tăcere vechile lui crezuri la Lyons pentru restul vieţii sale, şi chiar să le fi extins în mod logic, din moment ce Agobard, succesorul lui Leidrad, l-a acuzat de Agnoetism, şi a scris o replică la câteva din scrierile lui postume. În partea maură a Spaniei, Elipandus se pare că a avut o urmare numeroasă; dar şi aici a găsit oponenţi determinaţi. Crezul a fost suprimat în mod gradat, deşi Alvar de Cordova (m. Circa 861) a găsit urmaşi tulburători al acestuia. 

 

5. Tendinţele adopţioniste de mai târziu. Odată cu apariţia teologiei scolastice a existat o tendinţă naturală a dialectului rigid de a ademeni din Hristologia lui Cyril şi Alcuim spre o distincţie raţională dintre cele două naturi, nu aşa de mult cu vreo dorinţă de a se insista pe aceasta ca formă a devoţiunii faţă de concepţia de imuabilitate a lui Dumnezeu. Aceasta a determinat acuzarea de Nestorianism să fie adusă împotriva lui Abelard. Explicaţiile lui Peter Lombard despre sensul în care Dumnezeu a devenit om a tins în aceiaşi direcţie. Un apărător german al acestui aspect al întrebării, episcopul Eberhard de Bamberg, în secolul al doisprezecelea, a acuzat pe oponenţii săi în general de Eutychianism. De fapt, atacatorii Adopţionismului, începând cu teza lor că Hristos este de fapt Fiul lui Dumnezeu, chiar şi conform naturii sale umane, pentru că această natură a fost alocată de Fiul lui Dumnezeu, a ajuns în final, pentru toată intenţia lor de a susţine doctrina Bisericii despre cele două naturi şi cele două voinţe, chiar o prezentare distinctă a unei Persoane totodată divine care a asumat substanţa şi natura umană impersonală. Ei au dezertat de fapt de poziţia preluată de Cyril, deşi el era unul din autorităţile lor principale. Dacă ar căuta cineva originea istorică a acestei forme târzii de controversă Hristologică, făcând distincţie de aceasta faţă de cauza imediată, ea trebuie să fie găsită în şovăiala minţii consecventă în mod necesar pe încercările Hristologiei eclesiastice de a reconcilia în mod reciproc propunerile exclusive. 

 

6. Explicaţia. Modul intelectual care a dus în mod direct la această distincţie dintre Fiul lui Dumnezeu şi omul din Hristos a fost explicată în mod variat. Unii atribuie aceasta Mahomedanismului din jur, făcând o încercare de a îndepărta cât se poate de mult pietrele de poticnire din doctrina naturii lui Hristos; dar ne-am putea îndoi de aceasta, din moment ce dificultăţile principale din punctul de vedere musulman – Trinitatea, ideea unui Dumnezeu care naşte şi este născut – rămâne neatinsă. Alţii o văd într-o supravieţuire a roadei Arianismului germanic, care este exclus de aderenţa Adopţioniştilor faţă de învăţătura ortodoxă Trinitariană. Relaţia evidentă cu Nestorianismul şi teologia şcolii din Antiohia i-a dus pe alţii să presupună o influenţă directă asupra scrierilor lui Theodore de Mopsuestia; dar există puţină diferenţă pentru aceasta după cum este şi pentru teoria că cei pe care Elipandus îi numeşte „fraţii lui ortodocşi” în Cordova, şi de care se presupune că Alcuin era responsabil pentru aceste aberaţii, au fost o colonie de creştini răsăriteni de tendinţe Nestoriene care au ajuns în Spania odată cu arabii (A. HAUCK).