Gnosticismul a fost un dualism filozofic religios care susţinea mântuirea prin cunoştinţa secretă, sau gnosis. Mişcarea a atins un punct mare de dezvoltare în timpul secolului al 2-lea d. Hr. în şcolile Romane şi Alexandriniene fondate de Valentius. Cărturarii au atribuit originile gnosticismului unui număr de surse: cultul misterelor greceşti; Zoroastrismul; Cabala Iudaismului, şi religia egipteană. Creştinii timpurii au considerat pe Simon Magul (Fapte 8:9-24) drept fondator al gnosticismului. Doctrina sa, precum cea a altor învăţători gnostici, nu avea nimic în comun cu cunoaşterea misterelor lui Dumnezeu pe care Sfântul Pavel le-a numit înţelepciune (1 Corinteni 2:7).

 

Liderii creştini au privit asupra gnosticismului ca la o ameninţare subtilă, periculoasă faţă de Creştinism în secolul al 2-lea, un timp marcat de aspiraţii religioase şi preocupaţii filozofice cu privire la originile vieţii, sursa răului în lume, şi natura divinităţii transcendente. Gnosticismul a fost perceput ca o încercare de a transforma Creştinismul într-o filozofie religioasă şi de a înlocui credinţa în misterele revelaţiei prin explicaţii filozofice.

 

Sectele gnostice şi-au expus învăţăturile lor în sisteme complexe de gândire. Caracteristica poziţiei lor a fost doctrina că toată realitatea materială este rea. Una din convingerile lor centrale era că mântuirea este realizată prin eliberarea spiritului din întemniţarea sa în materie. Explicaţii elaborate au fost date cu privire la felul cum a ajuns să existe această întemniţare şi felul cum avea să se realizeze eliberarea sufletului. Dumnezeul transcendent era înlăturat din toată materia printr-o succesiune de fiinţe eterne intermediare numite eoni. Eonii emanau precum cuplurile (bărbat şi femeie); seriile complete (de obicei de 30) constituiau Pleroma, plinătatea Dumnezeiri. Dincolo de Pleroma era universul material şi fiinţele umane care să fie salvate.

 

În gândirea gnostică, o sămânţă divină era întemniţată în fiecare persoană. Scopul mântuirii era de a elibera această sămânţă divină de materia în care aceasta era pierdută. Gnosticii au clasificat pe oameni conform a trei categorii: (1) gnosticii, sau cei siguri de mântuire, pentru că ei erau sub influenţa duhului (pneumatikoi); (2) cei ce nu erau pe deplin gnostici, însă capabili de mântuire prin cunoaştere (psychikoi); şi (3) cei dominaţi de materie în aşa măsură încât erau dincolo de mântuire (hylikoi). Gnosticii practicau adesea ascetismul excesiv, pentru că ei credeau că astfel erau eliberaţi de spirit.

 

Gnosticismul a fost denunţat de teologii creştini Irineu, Hippolytus şi Tertullian. În secolul al 3lea, Clement de Alexandria a încercat să formuleze un gnosticism creştin ortodox pentru a explica diferenţa în perfecţiune atinsă de indivizi în răspunsul lor faţă de evanghelie. Gnosticismul mai apoi s-a unit gradat cu Manicaeismul. Astăzi, Mandeanii sunt singurii supravieţuitori ai sectei Gnosticilor. Cercetarea cărturarilor a fost cu mult sporită din 1945, când o bibliotecă gnostică Coptică a fost descoperită lângă Nag Hammadi (Nag Hammadi Papyri), în partea de sus a Egiptului.

 

Agnes Cunningham

 

Bibliografie:

 

G Filoramo, Gnosticism (1990); R M Grant, Gnosticism and Early Christianity (1966); H Jonas, The Gnostic Religion (1963); J Lacarriere, The Gnostics (1977); E Pagels, The Gnostic Gospels (1981); J M Robinson, The Nag Hammadi Library (1977).