Dualismul este orice teorie sau sistem de gândire care recunoaşte două şi numai două principii sau substanţe independente şi ireductibile în mod reciproc, care sunt uneori complementare şi alte ori în conflict. Dualismele sunt distinse de Monisme, care admit doar un singur element sau fel de element, şi de Pluralisme, care admite mai mult de două elemente sau feluri de elemente. Polarităţile unui dualism sunt distinse de tezele şi antitezele unui Dialectic, în aceea că primele sunt stabile şi exclusive în mod reciproc şi ultimele sunt dinamice, întotdeauna tinzând spre sinteză.

 

Dualismele sunt de două feluri de bază, metafizice şi epistemologice. Dualismele metafizice admit două substanţe, cum ar fi lumea şi Dumnezeu, sau două principii, cum ar fi binele şi răul, ca mijloace de explicare ale naturii realităţii. Descartes a argumentat un dualism metafizic între minte – substanţa de gândire – şi trup – substanţa extinsă. El susţinea că toate elementele realităţii sunt în cele din urmă una sau cealaltă din aceste două substanţe eterogene. Dualismele epistemologice folosesc două substanţe sau principii, cum ar fi conştiinţa şi fenomenul sau subiectul şi obiectul, pentru a analiza procesul de cunoaştere. În general, un dualist epistemologic distinge între ceea ce este imediat prezent faţă de mintea observatoare din determinare de retrospectivă a obiectului real cunoscut.

 

Fiinţa şi devenirea lui Plato, forma şi materia lui Aristotel, numenul şi fenomenul lui Kant, yin şi yang din filozofia chineză şi chestiunile tradiţionale despre Dumnezeu şi om, spaţiu şi timp, şi natură şi nutrire sunt printre alte dualisme faimoase. Donald Gotterbarn-Bibliografie:"A O Lovejoy, The Revolt Against Dualism" (1930).

 

 

Dualismul este o teorie în interpretare care explică o situaţie dată sau domeniu în termeni a doi factori sau principii opuse. În general, dualismele sunt clasificări duble care nu admit nici un grad intermediar. Există trei tipuri majore: metafizic, epistemologic sau epistemic, şi etic sau etico-religios.

 

Dualismul metafizic afirmă că faptele universului sunt cel mai bine explicate în termenii elementelor ireductibile în mod reciproc. Aceştia sunt consideraţi adesea a fi mintea şi materia, sau precum Descartes, gândul şi întinderea. Mintea este de obicei concepută ca experienţa conştientă, materia ca ocupând spaţiul şi care este în mişcare. Ele sunt astfel două ordine diferite în mod calificativ ale realităţii.

 

Dualismul epistemologic este o analiză a situaţiei cunoaşterii care susţine că ideea sau obiectul judecăţii este în mod radical altul decât obiectul real. „Obiectul” cunoaşterii este susţinut a fi cunoscut doar prin mediere a „ideilor”. Acest tip de gândire ridică întrebarea importantă a manierei în care cunoaşterea poate pune punte peste prăpastia dintre ideea unui obiect şi obiectul în sine.

 

Dualismul etic sau etico-religios afirmă că există două forţe sau fiinţe ostile în mod reciproc în lume, una fiind sursa întregului bine, cealaltă sursa întregului rău. Cel mai clar tip de dualism etico-religios este acela al religiei iraniene antice, de obicei asociată cu numele de Zoroastru, în care Ahura Mazda şi Ahriman reprezintă proiecţia în cosmologie, respectiv, a forţelor binelui şi răului. Universul devine câmpul de luptă pentru aceste fiinţe opuse, identificate respectiv cu lumina şi întunericul. Formele mai moderate de dualism pătrund în majoritatea religiilor, exprimate, de exemplu, de distincţia dintre sacru şi profan, sau de analiza realităţii în termeni de yang şi yin în gândirea chineză.

 

Teologia Creştină acceptă în general un dualism moral modificat, recunoscând pe Dumnezeu ca binele suprem şi pe satan ca o creatură deteriorată aplecată pretutindeni înspre intruziunea răului. Aceasta, totuşi, nu este dualism în sensul definiţiei uzuale, din moment ce teologia Creştină nu îl consideră pe satan a fi ultim sau original, şi îl vede pe acesta ca fiind exclus în cele din urmă din univers. H.B Kuhn(Elwell Evangelical Dictionary).