Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava, atunci în județul Baia - d. 22 decembrie 1956,București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul” generației șaizeciste.

Fiu de învățători (Eugen și Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă.^{[necesită citare]} De asemenea, începe să și deseneze.

Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăești, satul Văcarea (lângă Câmpulung-Muscel), unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10.^{[necesită citare]} Colegii de atunci^[cine?] își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini. Compunea poezii și povești încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava(1950) și Viața Românească (1951). A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947 - 1951).

La 13 ani a apărut în Îmblânzirea scorpiei pe o scena improvizată în satul natal. În noiembrie 1949 a început să scrie un roman, Cărări spre Victorie, pe un caiet de școală, descoperit trei decenii mai târziu. În noiembrie 1950 a fost cel mai tânăr participant la o reuniune a tinerilor scriitori din Moldova, fiind salutat ca o „minune locală”,^{[necesită citare]} a recitat un poem al lui acolo. În mai 1951 a primit premiul de top în limba română, la o Olimpiada de nivel național ce a avut loc în București. Luna următoare a debutat în Viața Românească la București. El a început să atragă atenția personajelor literare, inclusiv Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. În următorii trei ani o sumă extinsă a poeziei lirice sale a fost publicată în reviste, dar nu sub formă de cărți până după moartea sa.

În ianuarie 1952, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a condus în cadrul școlii discuții literare. În vara anului 1952 a întrerupt cursurile liceale, reluându-le anul următor. Obține nota maximă la limba română la examenul de absolvire în Fălticeni, în august 1954.

La data de 15 septembrie 1952, Labiș a intrat la școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. În timp ce acolo, el a citit voios și a cheltuit toți banii pe cărți noi și folosite. El a editat, de asemenea, secțiunea poezie din revista școlii. Printre profesorii lui au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Deși el a îmbrățișat ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an de școală, el a devenit un lider de opinie și o stea în cadrul partidului, care, având în vedere spiritul său liber și o demnitate incoruptibilă, a fost făcut activist al Partidului Comunist Român. În februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la el pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunei de Lucru a Tineretului (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre el și, cu un vot împotrivă, a decis să-l expulzeze din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În această perioadă el l-a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în iunie 1954, la absolvire și a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.

În 1955-1956, Labiș a scris opere lirice. Multe dintre ele, deși publicate în reviste, nu a făcut parte din primul său volum, Primele iubiri, care a apărut cu întârziere în toamna anului 1956. (La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, Puiul de Cerb). Unele dintre aceste poezii au rămas în manuscris, fiind, în cele din urmă, publicate postum după 1962. În martie 1956, el a ținut un discurs la conferința națională a scriitorilor tineri și ca pe tot parcursul anului, a fost „uimitor de productiv”, a continuat să scrie poezii și să publice în afară de cele dinPrimele iubiri și se pregătea activ pentru volumul său viitor.